După sfinţirea bisericii a urmat Sfânta Liturghie, oficiată pe un podium în apropierea locaşului de cult.

În omilia rostită după citirea Sfintei Evanghelii, Ierarhul Huşilor a explicat pilda lucrătorilor cei răi, evidenţiind îndelunga răbdare pe care o manifestă Dumnezeu faţă de noi:

«La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui». (Matei 21, 37-38)

„Mântuitorul Hristos folosea parabolele pentru a transmite mesajul Său într-un mod foarte simplu de înţeles pentru cei ce-L ascultau.

Ni se spune că un stăpân al unei vii a tocmit nişte oameni pentru lucru. Le-a încredinţat via într-o stare de funcţionare, pentru a aduce rod. Acestora nu le rămânea decât să fie oameni cinstiţi, corecţi faţă de stăpânul lor.

În tradiţia vremii respective, zonele agricole erau departe de oraşe. Proprietarilor le convenea foarte mult să găsească oameni, să-i tocmească la muncă, iar ei să plece şi să îşi vadă de alte afaceri.

Aşa a procedat şi acest stăpân al viei. A chemat lucrătorii, i-a pus la treabă, tocmindu-i să aibă grijă de vie, iar la vremea cuvenită să îi dea roadele. Fapt care nu s-a întâmplat.

Stăpânul trimite mai mulţi mesageri, în două rânduri, iar a treia oară îl va trimite pe fiul său, gândind că se vor ruşina de acesta şi vor da roadele. Pasajul evanghelic ne spune că nu s-au comportat în felul acesta. Dimpotrivă, lucrătorii nevrednici i-au ucis pe toţi cei care au fost trimişi din partea stăpânului lor.

Ne întrebăm: oare de unde a avut atâta resursă de răbdare, de încredere acest stăpân, trimiţând în trei rânduri mesageri care să ridice recolta? Am putea spune că acest comportament este de neînţeles.

De ce a mai acordat credit lucrătorilor nevrednici, după ce au fost trimişi mesageri ca să ridice recolta?

Nu era un motiv suficient pentru stăpânul viei ca, după ce lucrătorii i-au omorât pe primii mesageri, să spună că nu mai are încredere în ei şi să se ducă el personal? A avut răbdare.

Cum explicăm răbdarea stăpânului viei, care pare nejustificată?

Ar fi trebuit să ia măsuri foarte drastice încă din momentul în care au fost ucişi primii mesageri.

Mesajul parabolei este unul foarte clar. Stăpânul viei este Dumnezeu, Cel care are o răbdare infinită faţă de fiecare dintre noi, neînţeleasă de raţinea noastră strâmtă”.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că, din punct de vedere spiritual, autoritatea nu se impune, ci decurge din dragoste:

„Dumnezeu nu impune autoritatea Sa. Ar fi putut să o facă. Vrea să Îi fie recunoscută în mod liber autoritatea asupra viei.

Lucrătorii nevrednici au încercat să uzurpe şi să desconsidere această autoritate asupra viei şi să îi fure stăpânului calitatea de proprietar.

Ei, care erau tocmiţi să lucreze, s-au gândit, peste noapte, că pot să devină proprietarii viei. Acesta este păcatul lor. De aici a decurs crima faţă de mesagerii trimişi de stăpân.

Lucrătorii viei nu au vrut să aibă deasupra lor nicio autoritate. Voiau ca ei înşişi să fie stăpâni. Nu aveau nevoie de cineva deasupra lor, din punct de vedere ierarhic, care să rânduiască lucrurile şi să exercite autoritatea, care nu trebuia recunoscută decât în mod liber.

Autoritatea care se impune, care foloseşte puterea, este o autoritate degradată, imorală şi abuzivă.

Din punct de vedere duhovnicesc, autoritatea niciodată nu se impune. Dumnezeu vrea ca această autoritate să Îi fie respectată.

Autoritatea decurge din dragostea pe care o avem faţă de cel de lângă noi.

Când iubim pe cineva foarte mult, suntem atenţi la tot ceea ce ne vorbeşte. Nu intrăm în polemică cu el. Avem disponibilitatea de a primi tot ceea ce ne spune. Recunoaştem autoritatea lui faţă de noi, autoritate care decurge din dragoste.

Când iubim pe cineva foarte mult, persoana respectivă niciodată nu ne poate impune să îi respectăm autoritatea pentru că nu se mai poziţionează în statutul celui care ne ordonă ceva.

Autoritatea decurge din dragoste. Acest lucru l-a cerut stăpânul viei. Lucrătorii s-au dovedit a fi nevrednici pentru că ei au vrut să îi ia stăpânului inclusiv calitatea de proprietar”.

Totodată, Preasfinţia Sa a insistat asupra faptului că tot ceea ce avem şi tot ceea ce ne înconjoară ne este dat de Dumnezeu, adevăratul proprietar, noi trebuind să avem o atitudine foarte cuviincioasă faţă de ceea ce El ne-a încredinţat:

„Parabola ne transmite un mesaj duhovnicesc. Dumnezeu este proprietarul a tot ceea ce noi folosim în lumea aceasta.

Întreaga lume este ca o vie pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o ca noi să o îngrijim.

Trebuie să ne raportăm cât se poate de cuviincios, să avem o atitudine de eleganţă şi de dragoste faţă de tot ceea ce ne înconjoară. Mediul înconjurător, oamenii de lângă noi, toate formează «via» Domnului.

La liturghiile arhiereşti, episcopul rosteşte «Doamne, Doamne caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta» - adică acest popor.

Poporul este «via» lui Dumnezeu încredinţată nouă, slujitorilor, ca să avem mare grijă de ea.

Să nu ne comportăm ca stăpâni, ci ca slujitori care ne exercităm autoritatea prin dragoste şi smerenie. În felul acesta poporul recunoaşte autoritatea, fără să îi fie impusă.

Dumnezeu are răbdare cu noi şi când suntem netrebnici şi ne însuşim multe din lucrurile acestei lumi ca şi cum ar fi ale noastre.

Noi Îl excludem pe Dumnezeu şi facem abstracţie de El, fără să avem convingerea că tot ceea ce este în jur avem de la El.

Un copil pe care Dumnezeu ni-l dăruieşte este ca o vie. Avem grijă de el, îl educăm, îl creştem, ca atunci când va creşte să culegem roadele investiţiei spirituale şi ale educaţiei acordate. Dacă nu vom fi atenţi la aceste lucruri, nu vom culege roade, ci, după cum spune prorocul Isaia, vom culege în loc de roade, mărăcini.

Este important să avem grijă şi faţă de mediul înconjurător. Câte schimbări climatice sunt din cauza atitudinii omului care se crede ca un despot faţă de creaţie şi crede că totul i se cuvine!”

La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Doru-Bebe Telibaşa, în semn de preţuire pentru activitatea pastorală şi pentru tot efortul depus în ridicarea locaşului de cult din Borodeşti. De asemenea, a oferit distincţii de vrednicie şi enoriaşilor care au sprijinit construcţia bisericii.