După citirea Sfintei Evanghelii, Ierarhul Huşilor a rostit un cuvânt de învăţătură în care a vorbit despre exemplul pe care îl constituie sfinţii pomeniţi în această zi, pentru viaţa fiecăruia dintre noi. Despre Sfântul Ioan Botezătorul a afirmat că este cel care ne învaţă pocăinţa, într-o lume a îndreptăţirii de sine:

„De la Sfântul Ioan Botezătorul învăţăm ce înseamnă pocăinţa. Lumea în care trăim noi astăzi este o lume care permanent caută să se îndreptăţească. Foarte rar ne asumăm neputinţele şi păcatele care ne locuiesc. Cel mai adesea ne apărăm, ne îndreptăţim, şi facem aceasta instinctiv, aproape natural.

Când cineva încearcă să ne arate că nu mergem pe calea cea bună, că nu am luat calea credinţei, a curăţeniei, când devoalează o neputinţă a noastră, un păcat, noi, în mod spontan, ne apărăm, ne îndreptăţim, chiar dacă în faţa propriei noastre conştiinţe ştim că suntem aşa cum ne-a descoperit semenul nostru.

Îndreptăţirile de sine sunt cele care ne dezumanizează cel mai mult. Un om care se îndreptăţeşte este deja un om care renunţă la demnitatea sa. Un om care îşi asumă neputinţele, este un om demn, nu fuge de întâlnirea cu sine însuşi. Poate de aceea unora le este foarte greu să se spovedească, pentru că nu este uşor să te întâlneşti cu tine însuţi şi să vezi tot întunericul din tine.

Părintele Sofronie Saharov ne spune că licărul de îndumnezeire al omului  începe în momentul în care el îşi conştientizează propria stare de nimicnicie, propriul iad.”

Părintele Episcop Ignatie a explicat totodată că pocăinţa presupune mai mult decât înnoirea minţii:

„Pocăinţa înseamnă asumarea păcatelor pe care le săvârşim. Ea este mai mult decât schimbarea radicală a unei mentalităţi păcătoase. Sfântul Ioan Botezătorul a predicat contemporanilor faptul că, prin pocăinţă, trebuie să înţelegem, în primul rând, o debarasare totală faţă de păcat. Să îl smulgem din suflet şi să nu mai acceptăm nicio formă de coabitare cu el. Este decizia radicală de a întoace spatele păcatului. Numai astfel putem să ajungem şi la schimbarea minţii, a mentalităţii noastre fisurate de păcat. De aceea nu putem gândi unitar şi nu putem să avem unitatea propriei noastre fiinţe. Trăim dezbinat în noi înşine, iar această dezbinare o răspândim şi în jurul nostru. Păcatul este cel care dezbină propria noastră fire, ne risipeşte şi astfel, ne găsim foarte greu linştea!

Într-o lume a îndreptăţirilor, Sfântul Ioan Botezătrul ne dă pocăinţa ca antidot.”

În cuvântul său, Preasfinţitul Ignatie a făcut referire şi la mărturisirea credinţei ca act conştient, trăit, mai ales când, subtil, ni se inoculează ideea că aceasta nu ar avea fundament real:

„De la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava învăţăm mărturisirea. Cel care îl chinuia, încerca să-l convingă să se lepede de Hristos, spunându-i să se lase de basmele şi poveştile despre Hristos. Sfântul Ioan dă o replică plină de curaj celui care încerca să îl clatine în credinţa puternică. Credinţa era viaţa lui, nu era o simplă ideologie. Nu putea renunţa la Hristos, căci ar fi renunţat la sine însuşi. Dă următoarea replică: „nu sunt poveşti ceea ce îţi spun, pentru că Hristos a murit pentru mine, S-a răstignit pentru mine, a înviat pentru mine, nu este un basm!”.

Subliminal, mulţi încearcă să ne spună că ceea ce noi credem este o poveste, un basm. În zilele de sărbători, jurnalele de ştiri care fac relatări despre evenimentele religioase încep, în general, cu acelaşi clişeu: „se zice că..., se crede că..., se povesteşte că...”. Fără să ne dăm seama, ni se inoculează gândul că credinţa noastră este un basm, că nu are un temei puternic.

Sfântul Ioan cel Nou îl mărturiseşte pe Dumnezeu, mărturisirea fiind iubire asumată. Mărturisirea credinţei în Hristos are multă nobleţe şi foarte mult firesc. A vorbi despre credinţă, într-o lume tot mai ostilă faţă de valorile Evangheliei, înseamnă un act de curaj. Vorbeşti de lucrurile care te locuiesc şi dau demnitate fiinţei tale.”

Potrivit doxologia.ro, odată cu sărbătoarea Nașterii Sfântului Ioan Botezătorul, bucovinenii îl cinstesc în mod deosebit pe Sfântul Ioan cel Nou, ocrotitorul orașului. Această zi comemorează momentul aducerii sfintelor sale moaște în cetatea Sucevei, în anul 1783, atunci moaştele Sfântului Ioan fiind aduse de la Zolkiew – Polonia. 

Sfânta Liturghie a fost oficiată luni, 24 iunie a.c., de 7 ierarhi ai Bisericii noastre, sub protia IPS Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei. Împreună cu Părintele Mitropolit au mai slujit Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie - Arhiepiscopul Tomisului, Înaltpreasfințitul Părinte Pimen - Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, Preasfințitul Părinte Ignatie - Episcopul Huşilor,  Preasfințitul Părinte Macarie - Episcopul ortodox român al Europei de Nord şi Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul - Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor. De asemenea, preoții și credincioșii au mers în procesiune cu sfintele moaște pe străzile principale ale orașului.

Moaştele Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava au fost aduse în Moldova de domnitorul Alexandru cel Bun, cel care obţinuse în 1401 recunoaşterea canonică a Mitropolitului Iosif al Moldovei de la Patriarhia Ecumenică şi a reuşit să pecetluiască acest act bisericesc prin aducerea moaştelor Sfântului Ioan de la Cetatea Albă la Suceava în 1402, aşezându-le în Biserica Mirăuţilor. Cinstitele moaște au fost duse în 1686 în Polonia, la Zolkiew (Jolkiew) și au rămas pe pământ străin până în 1783, când episcopul Dosoftei Herescu de la Rădăuți a reușit să le readucă acasă, fiind reașezate tot în fosta catedrală mitropolitană cu hramul Sfântului Gheorghe.

foto credit: doxologia.ro