În cuvântul de învăţătură, Ierarhul Huşilor a vorbit despre etapele în care creşte şi rodeşte credinţa în viaţa fiecăruia.

La început, Preasfinţia Sa a făcut referire la modul în care s-a oficiat slujba de Înviere în acest an:

„Ne aflăm în ziua binecuvântată şi plină de lumină a Învierii Mântuitorului nostru. O zi plină de lumină, plină de bucurie interioară, plină de foarte multă pace şi multă tăcere.

Slujind în noaptea de Înviere fără credincioşi, cu biserica goală - plină de sfinţi şi de îngeri, m-am dus cu gândul la modul cum relatează evangheliştii faptul că mormântul era păzit de soldaţi, ca nimeni să nu pătrundă în El. Ca nu cumva cineva să fure Trupul lui Hristos şi apoi să spună ca a Înviat.

Păstrând proporţiile, cam la fel am slujit şi noi, păziţi într-un fel, de jandarmi, de militari, în biserica ce este mormântul de unde izvorăşte lumina Învierii lui Hristos pentru toată lumea.

Atunci când episcopul sau preotul invită credincioşii să primească lumina, toate becurile din biserică sunt stinse, pentru că biserica devine ca un mormânt din care ţâşneşte, irumpe lumina Învierii lui Hristos.

În acest felul am trăit anul acesta Paştile, în vreme de molimă. Am fost, într-un fel, zăvorâţi în mormintele bisericilor noastre, ca de aici să vă vestim Învierea lui Hristos.

De aici să lumineze lumina cea necreată a biruinţei vieţii asupra morţii, a biruinţei virtuţii asupra păcatului, a luminii asupra întunericului”.

Părintele Episcop Ignatie a explicat de ce fragmentul evanghelic citit în cadrul slujbei are un final atipic:

«Deci au zis lui ceilalţi ucenici: Am văzut pe Domnul! Dar el le-a zis: Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede» (Ioan 20, 25)

„Pericopa evanghelică are un final, am spune noi, puţin într-o discordanţă cu ceea ce credem şi cu ceea ce ne învaţă Biserica să facem. Anume să mărturisim adevărul Învierii.

Pasajul evanghelic se încheie cu exprimarea îndoielii lui Toma. Este mai mult decât îndoială, este ceva vecin cu necredinţa.

Toma le spune ucenicilor, care îl văzuseră pe Domnul, că el nu va crede. Am putea spune că întreaga Săptămână Luminată stă sub auspiciile acestui «nu voi crede».

Se ştie că, din punct de vedere psihologic, cei care deţin arta oratoriei, caută întotdeauna cuvintele cele mai potrivite şi îşi încheie discursurile cu ceea ce cred ei că ar trebui să rămână în mintea ascultătorilor.

Oricât de bine am vorbi, preţ şi de o oră, dacă ştim să încheiem, dacă ştim să punem fraza cheie, care să sintetizeze tot ceea ce am spus, vom avea şansa ca cei care ne-au ascultat să priceapă foarte bine.

Biserica, în înţelepciunea ei, ne lasă în suspans, încheie acest discurs din Duminica Învierii cu acest «nu voi crede».

Toate aceste zile, dintre Duminica Învierii şi Duminica lui Toma stau sub auspiciile acestui «nu voi crede». Este o săptămână de pendulaţie, de ezitare a apostolilor faţă de adevărul Învierii.

Biserica a găsit, în înţelepciunea ei, să încheie astfel pasajul evanghelic, tocmai ca să ne invite, pe fiecare, să căutăm Învierea.

Să nu luăm adevărurile de credinţă gata fabricate şi pur şi simplu să ni le asumăm. Este într-un contrast total cu acea sintagmă pe care o ştiu toţi cei care nu vin la biserică: «crede şi nu cerceta».

Dimpotrivă! Biserica ne spune încă din Duminica Învierii: «încearcă să cercetezi, să te convingi tu de ceea ce înseamnă adevărul Învierii». Acelaşi lucru l-a făcut şi Toma”.

Totodată, Preasfinţia Sa a motivat îndoiala lui Toma ca fiind o etapă în cristalizarea credinţei sale în Înviere:

„Hristos, când Toma a cerut să pipăie semnul cuielor şi coasta, nu l-a admonestat. Nu i-a reproşat nimic. În slujba din Duminica lui Toma ni se spune că îndoiala lui este «una binecuvântată, fericită».

Trebuie să înţelegem această îndoială şi în alt mod.

Există nişte etape pentru a ne asuma, în interiorul inimii noastre, un adevăr.

Etapele pornesc de la ceea ce auzim. Aşa ne spune şi Sfântul Apostol Pavel: «credinţa vine din auzire».

Auzim un anume lucru şi suntem invitaţi să-i dăm crezare. Şi în viaţa de zi cu zi, dacă cineva ne relatează o anumită situaţie, intenţia relatării este ca ea să fie crezută. Rămâne la latitudinea noastră să discernem cât din ceea ce se spune simţim că are rezonanţă şi ecou în sufletul nostru. Dacă avem acea stare de spirit care deschide ceva în sufletul nostru, ca să credem, ne vom asuma ceea ce spune celălalt.

Aceasta este prima etapă. Auzire, credinţă, asumare. Însă această etapă nu este suficientă. Urmează o a doua etapă, cea la care suntem invitaţi prin pasajul evanghelic de astăzi.

Biserica nu ne vinde iluzii. Biserica nu ne vrea nişte proşti, să credem fără ca noi să ne asumăm adevărurile de credinţă în adâncul sufletului.

Această a doua etapă o parcurge Toma. Aceasta începe de la îndoială – care este strămoaşa credinţei, trece prin încredinţare – este cuvântul folosit de cel care a alcătuit slujba din Duminica lui Toma, şi sfârşeşte prin vedere. Îndoială, încredinţare şi vedere.

Toma va exclama: «Domnul meu şi Dumnezeul meu». Cu alte cuvinte, «ceea ce am auzit cu urechile mele, ceea ce mi-au relatat apostolii şi ar fi trebuit să cred, acum a devenit un adevăr personal al meu». Este un adevăr asumat”.

Ierarhul Huşilor a explicat ce presupune vederea lui Hristos pentru generaţiile de creştini care nu L-au întâlnit fizic:

„Domnul îi spune lui Toma: «fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut».

Este oare în contradicţie acest cuvânt cu ceea ce spun Părinţii Bisericii, şi mai ales Sfântul Simeon Noul Teolog, că Învierea nu trebuie atât crezută, cât văzută? În cadrul slujbelor nu cântăm «Învierea lui Hristos crezând» ci «învierea lui Hristos văzând».

Hristos se referă strict la apostoli, la cei care L-au văzut în mod fizic, palpabil.

Nouă ni se cere ceva mai mult. Să ne încredinţăm!

Ce înseamnă această încredinţare interioară? Avem nevoie de punctul acela care ne deschide mintea. Un cuvânt sau o stare de duh.

Încredinţarea înseamnă limpezirea minţii noastre, care este pregătită să primească vederea a ceea ce ni se relatează.

Din vedere se naşte credinţa profundă. Nouă ni se cere să-L vedem pe Hristos Înviat, în inima noastră.

Să începem acest pelerinaj de căutare a ceea ce înseamnă Învierea pentru fiecare.

Să nu mai rămână doar o chestiune pe care o auzim, în biserică, de la episcopi şi preoţi.

Dacă am întreba, pe toţi cei care credem în Înviere: «tu L-ai văzut pe Domnul, înviind pentru tine, în inima ta şi în viaţa ta?», nu stiu câţi dintre noi am avea curajul să spunem «Da, L-am văzut pe Domnul înviind pentru mine personal. A transformat mormântul sufletului meu într-un mormânt în care îngerii mi-au vestit Învierea».

Noi toţi credem, însă mai avem nevoie de acest pas. Avem nevoie să trecem în cealaltă etapă, cea în care a trecut Toma. Încredinţare şi vedere.

Ceea ce vedem cu ochii are mult mai mare impact asupra vieţii noastre decât ne-ar putea povesti cineva. Dacă nu vedem, nu se schimbă nimic în noi.

Vederea ne repoziţionează într-o altă perspectivă a vieţii. Este ca şi cum am fi pe un munte şi avem în faţă o panoramă splendidă, o imagine de ansamblu a unui peisaj. Cel care cunoaşte foarte bine acea zonă ştie locul în care să ne aşezăm pentru a vedea cel mai bine imaginea de ansamblu. Ne indică să ne mutăm doar puţin pentru a vedea mult mai bine ceea ce se deschide în faţa ochilor noştri. Perspectiva este întotdeauna ceea ce contează.

Avem şi noi, cei care credem în Înviere, nevoie de această perspectivă. Să cuprindem, cu vederea noastră lăuntrică, întreaga panoramă a Învierii Domnului, pentru sufletul nostru”.