Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu, părinții protopopi Andrei Mereuță și Iulian Dumitru Ștefan, și părintele stareț Euharist Micu.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonat de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre asumarea vieții monahale și despre  cum ar trebui să se contureze profilul unui monah:

«M-am răstignit împreună cu Hristos și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine și viața mea de acum în trup, o trăiesc în credința în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine» (Ep Galateni 2,20)

Slujba tunderii în monahism debutează cu un moment covârșitor, măreț și, în același timp, plin de foarte multă smerenie. Cel care decide să renunțe la lumea aceasta și să devină, întreg, al lui Hristos, se așază în formă de cruce, răstignit, cu fața înspre pământ. Această poziție a trupului nu este una doar simbolică, ci mai ales una de mare făgăduință, de promisiune: monahul caută, în întreaga viață, să se răstignească pe sine însuși, asemenea lui Hristos. 

Ne întrebăm: Care este conținutul acestei răstignirii? Nicidecum nu se referă ca monahul să-și procure o cruce și să se urce la modul propriu pe aceasta și să fie țintuit sau să i se împlânte cuie în mâinile și picioarele sale. Aceasta nu a făcut-o decât numai Hristos, în mod unic și irepetabil în istoria umanității. Nimeni și niciodată, oricât de mult ar căuta să imite sau să mimeze răstignirea propriu-zisă, ad literam, a lui Hristos, nu I se poate asemăna, în niciun fel. 

Conținutul duhovnicesc al răstignirii monahului, prin viața sa, mintea sa, inima sa, întregul său trup, constă în ceva cu care noi, care suntem contaminați de duhul lumii acesteia, nu suntem obișnuiți. Și ne este greu să înțelegem așa ceva. Pe cruce, când Hristos a fost răstignit, El a răbdat întreaga ură a lumii, care se năpustea ca un torent, asupra Lui. Nu a ripostat, nu S-a apărat, nu S-a îndreptățit în niciun fel. În Sfintele Evanghelii este consemnat, aproape în unanimitate, că în vremea Sfintelor Pătimiri, în vremea când Hristos a fost batjocorit, calomniat, scuipat, El a tăcut, pentru că lăsa să vorbească smerenia și dragostea Sa desăvârșite. 

Am spus că noi nu suntem obișnuiți cu a răbda ocara și batjocura sau calomnia care sunt îndreptate, cu vehemență, înspre noi. Noi considerăm că este legitim să ne apărăm, să ne păzim imaginea publică ca să nu fie cumva murdărită. Monahul este cel care lucrează într-o perspectivă inversă decât cea pe care v-am descris-o. El, prin făgăduință, Îi promite lui Hristos că va face același lucru pe care El Însuși l-a făcut pe cruce: va răbda ocara, calomnia și necinstea, nu va căuta să fie, în niciun fel, în cinstea oamenilor. Nu va căuta niciun fel de privilegiu, nu va căuta să fie în lumina reflectoarelor vieții publice. Monahul, prin definiție, prin constituția sa, trăiește departe din lume. Iese din lume și intră, cu duhul său, în Împărăția cerurilor. De aceea mănăstirile noastre sunt zidite departe de șuvoiul, de rumoarea, de gălăgia lumii, tocmai pentru a nu fi afectate sau să nu li se zădărnicească liniștea, de duhul veacului acesta. 

Din nefericire, și asta o știu cel mai bine stareții, starețele noastre din mănăstiri, nici călugării nu mai rabdă ocara. Se întristează, se supără când li se atrage atenția sau sunt dojeniți sau când li se arată că nu sunt pe calea cea bună. Când ne locuiește mai mult mândria decât smerenia vom riposta întotdeauna, ne vom apăra orgoliul rănit chiar și atunci când suntem de vină sau mai ales când suntem de vină. Din păcate, o asemenea abordare este însușită și de către călugării noștri. 

Greu găsești un monah care să fie, cu adevărat, al lui Hristos. Când inima monahului nu este dăruită integral lui Hristos și ea se înfruptă din decăderea morală a lumii, din patimi, va avea tendința de a genera întotdeauna conflict, neînțelegere și multă tulburare în obștea în care trăiește. 

Sfântul Apostol Pavel a putut să spună cuvântul acesta: „Eu m-am răstignit cu Hristos  și nu mai trăiesc eu, ci El trăiește în mine”. Este posibil acest lucru doar dacă noi – și acest lucru îl pot face și cei din lume – vă dăruiți integral inima lui Hristos, fără rest; nu este ușor, este o nevoință lăuntrică, o luptă extraordinară pentru a ne dărui integral lui Hristos. 

Liturghia în cadrul căreia am săvârșit slujba tunderii în monahism, este slujba prin care noi ne angajăm în această strădanie de a ne da viața integral lui Hristos - sinele nostru, adâncul ființei noastre să i-l dăm lui Hristos; cât de greu este acest lucru! Este de neînțeles, de multe ori, și pentru cei care, așa cum am spus, au lăsat lumea și au promis că Hristos este totul pentru ei, adică pentru monahi.

Închei gândul meu cu o constatare a unui părinte contemporan, părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou de la mănăstirea Essex, ucenic al Sfântului Sofronie, care ne spune un cuvânt și descrie faptul că încă nu am reușit să înțelegem ce înseamnă taina monahismului sau ce înseamnă viața de monah:

„Fenomenul paradoxal al monahismului nu este înțeles cu ușurință nici chiar de către monahi. Monah este cel care se așază pe sine mai prejos de toată făptura, adeverind cuvintele lui Hristos: «Dacă vrea cineva să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toți și slujitor al tuturor. Și cel care slujește este mai mare decât cel ce stă la masă». Care dintre fiii veacului acestuia ar fi atât de nebun încât să se pună pe sine de bunăvoie mai prejos decât toți și să devină un nimic? Însă fiii luminii, care au gustat din viața cea veșnică și sunt călăuziți de Duhul Sfânt, primesc cu bucurie să-L urmeze pe Hristos în pogorârea Lui, care este mai uimitoare chiar și decât înălțarea Sa mai presus de ceruri. Numai cei care au cunoscut din cercare, din experiență nebunia lui Hristos, puterea lui Dumnezeu, și înțelepciunea lui Dumnezeu, așa cum ne spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Corinteni (1, 18-24): «Și s-au încredințat de acestea prin har», au curajul să-și ia asuprăși această nevoință mai presus de fire.”

 Și anume, de a suporta ocara, dojana și toată calomnia. În acest punct – și aici este esența smereniei monahului – el poate să mimeze smerenia prin comportament, să te inducă în eroare, prin chipul său, dar toate acestea vor căpăta valoare veșnică numai în momentul în care vor trece prin proba de foc: răbdarea ocărilor, a batjocurii, a calomniei și a jignirilor care pot veni asupra lui. Dacă le va răbda, se va asemăna cu Hristos și devine monah adevărat, dacă nu le va răbda, este așa cum spune părintele Arsenie Boca: „un cuier îmbrăcat cu haine călugărești”, și nimic mai mult. 

Hristos, cel care S-a smerit pentru noi până la moarte, să ne fie model, inspirație, impuls și luminare în a ne asuma răstignirea care, așa cum v-am spus, are drept esență iubirea. Esența este răbdarea ocărilor și dacă putem răbda înseamnă că și iubim; iubirea este în inima noastră. Cât de ușor iertăm pe cei pe care-i iubim! Câte circumstanțe atenuante acordăm în virtutea acestei iubiri. Când nu iubești, cel mai mic cusur al semenului tău ți se pare imens și atât e greu de depășit, devine insurmontabil pentru tine și te poticnești, te împiedici permanent. Domnul să ne dăruiască dragostea Sa! 

În cadrul slujbei, Ierarhul Hușilor a tuns în monahism trei viețuitori ai Mănăstirii Bujoreni, care au primit numele Sofian, Agapie și Irodion. De asemenea, Preasfinția Sa l-a hirotonit întru ieromonah, pe seama aceleiași mănăstiri, pe ierodiaconul Ilarion Unguru.