Cuvântul de învățătură a fost rostit de Ierarhul Hușilor, care a vorbit despre încrederea pe care ar trebui să o dezvoltăm față de Providența divină, asemeni exemplului dat de Dreptul Iosif:

«După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arătă în vis lui Iosif, zicând : Scoală-te, ia Pruncul și pe mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă» (Matei 2, 13)

Din punct de vedere liturgic ne aflăm încă în ambianța plină de bucurie, de lumină și de  iubire a sărbătorii Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. 

În aceste zile deosebite simțim cu toții că suntem luați ca prin învăluire de duhul acestui eveniment unic din istoria umanității. Avem mai multă disponibilitate înspre a fi mai buni, înspre tot ceea ce este frumos, plin de lumină și, desigur, avem disponibilitatea de a fi mai îngăduitori, mai iertători. Toate acestea sunt darurile Pruncului dumnezeiesc, ale Fiului lui Dumnezeu Cel din veșnicie Care, din iubire desăvârșită, S-a făcut Om pentru noi, oamenii. 

În Duminica după Nașterea Domnului suntem chemați să reflectăm asupra unei realități foarte crude pe care oamenii au îndreptat-o împotriva lui Dumnezeu-Omul, Pruncul dumnezeiesc. 

În pasajul evanghelic ni se vorbește despre plecarea Maicii Domnului, a Dreptului Iosif și a Pruncului Iisus în Egipt.

Prin urmare, în mod foarte paradoxal, omul păcătos caută să Îl alunge pe Dumnezeu, să-L exileze, să-L determine să-Și asume condiția de fugar sau de cel care pleacă din fața răutății omului. 

Preasfințitul Părinte Andrei și-a intitulat pastorala „Mântuitorul Hristos, veșnicul pelerin pe acest pământ”; Iisus Hristos pelerinul - o formulare care surprinde și conține în sine tot ceea ce face pentru noi Dumnezeu. De fapt, așa cum ne spune unul dintre Părinții Bisericii din Apus – al Bisericii unite, Petru Hrisologul, Iisus nu fuge pentru Sine, adică, pentru a Se salva pe Sine sau de frică; El fuge tot pentru noi împreună cu Maica Domnului și cu Dreptul Iosif, „ca să crească și să ne mântuiască”, să Se răstignească, să biruiască moartea și să învieze pentru noi, oamenii.

Așa este Dumnezeu, un pelerin întotdeauna. În smerenia Sa, El caută să vină înspre om , chiar și înspre cei care se revoltă împotriva Lui sau Îl disprețuiesc și-L calomniază. Hristos, ca Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit,  ne iubește fără limite.

 Iubirea lui Dumnezeu nu este condiționată de atitudinea pe care noi o avem față de El. Dimpotrivă, El rămâne statornic în dragostea Sa și ne iubește poate chiar mai mult atunci când noi ne revoltăm împotriva Lui, Îl disprețuim, Îl alungăm, Îl batjocorim, și credem, în nesăbuința noastră, că putem să-L și omorâm – lucru cu neputință pentru că n-ai cum să omori Viața ființială, ipostatică, adică pe Cel ce este însăși Viața. De aceea, Hristos doar gustă moartea pentru noi, pentru ca să o poată birui pentru noi. 

Nu este întâmplător că alege Egiptul, pentru a fugi din calea răutății lui Irod. În gândirea filocalică a Părinților, Egiptul era simbolul păcatului, al sclaviei, al întunericului.  Domnul Se duce exact în locul în care din care vine să ne scoată pe fiecare dintre noi, din întunericul păcatului, din sclavia morții și de sub răutatea diavolului.

În relatarea fugii în Egipt este un personaj despre care vorbim foarte rar în Tradiția Bisericii noastre, deși astăzi este pomenirea lui: este vorba despre Dreptul Iosif. 

Dreptul Iosif este cel care se încrede în Dumnezeu mai mult decât o putem face noi; în termeni teologici, are încredere în Providența lui Dumnezeu. Primește un semn de la Dumnezeu, se încredințează înlăuntrul său și face ascultare întocmai de ceea ce-I spune Dumnezeu. „Ia Pruncul” - i se spune în vis -, „și du-te cu mama lui în Egipt”, pentru că Irod, în gândul lui de ucigaș, vrea să Îl elimine pe Cel despre care se gândea, în prostia și imaturitatea lui, că ar putea să-i fie un pretendent, un competitor la tron. 

Vedeți cum oamenii îmbătați de putere nu mai au niciun fel de limită în a face rău. Oamenii îmbătați de putere - sub toate formele acesteia - se degradează foarte mult. Așa era și Irod, ahtiat de putere, și se gândea că un prunc mic putea să fie un pericol pentru tronul pe care el îl deținea. 

Dreptul Iosif, smerit, face ascultare de Dumnezeu, se încrede în Providența dumnezeiască și pleacă împreună cu Maica Domnului în Egipt. Se întorc, tot la un semn dumnezeiesc, în Nazaret. 

Preasfinția Sa a dezvoltat ideea că lipsa încrederii în purtarea de grijă a lui Dumnezeu este sursă de multă neliniște și anxietate:

De ce este atât de important să subliniem atitudinea pe care a avut-o Dreptul Iosif? Pentru că în societatea în care trăim, noi ne-am angrenat exclusiv în cele materiale, credem că aici este raiul, că aici este totul; uităm de Providență și de lucrarea lui Dumnezeu asupra acestei lumi. 

Noi nu mai avem încredere în Dumnezeu nici la nivel personal, fapt pentru care avem stări de neliniște, de agitație, de tulburare, pentru că vrem să controlăm noi totul. Știința modernă, mai ales ceea ce se numește generic „neuroștiințe”, vine și ne spune ceea ce noi găsim în Filocalie și la Părinții filocalici de atâtea sute de ani, anume că omul își găsește cu adevărat liniștea când el însuși nu se crede dumnezeu, când nu vrea să controleze totul: oricum nu putem controla totul.

 De pildă, noi imediat intrăm în panică în momentul în care primim un diagnostic fatal de la medic. De ce? Panica este indiciul unui control pe care dorim să-l avem. Nu avem cum să controlăm tot ceea ce ține de viața noastră. Sunt atâtea lucruri care se află în mâna lui Dumnezeu, și până să conștientizăm acest lucru, ne chinuim; intrăm în stări de depresie, de anxietate, de foarte multă neliniște, și ne zbatem cu gândurile noastre „că de ce ni se întâmplă astfel de lucruri”. 

Sunt atâtea taine și enigme în lumea aceasta pe care noi nu le putem epuiza cu mintea noastră. Numai Bunul Dumnezeu le știe. Mai mult de jumătate din vindecarea unui om - fie că suferă sufletește sau trupește - este optimismul, încrederea că va fi bine. Or, când dorim să controlăm totul, intrăm în acest vuiet al pesimismului și al deznădejdii, pentru că vedem că nu putem controla totul. Dreptul Iosif este cel care ne învață pe noi acest lucru.

 Inclusiv noi, oamenii Bisericii, care venim la biserică duminică de duminică, nu avem încredere în Dumnezeu pentru a ne lăsa în mâinile Lui, nu putem crede că suntem guvernați de El; suntem atât de deficitari. Dreptul Iosif s-a încrezut în Dumnezeu. Când Domnul i-a spus: „du-te, ia Pruncul și mergi într-o țară pe care nu o cunoști”, ar fi putut, dacă era în locul nostru, cu mintea noastră postmodernă, cu întrebări multe de tot, Dreptul Iosif ar fi putut să-L întrebe pe Dumnezeu și să-I spună : „Da, Doamne, stai un pic, să vedem ce-i țara aceea? Cam ce se întâmplă acolo, am o mică siguranță ? Cum pot să mă duc eu acolo, e o distanță de parcurs, acest Prunc e foarte mic, abia a născut Maica Domnului, încă e într-o formă de slăbiciune trupească, nu știu dacă pot merge”. Nimic din toate aceste întrebări. Sigur că nu e greșit să ne punem întrebări, fiindcă ele lămuresc un pic ceea ce poate pentru noi este neclar, dar când vrem să controlăm totul și ne comportăm ca mici dumnezei, de fapt se instaurează deznădejdea.

Omul care se încrede în Providența lui Dumnezeu poate să mute și munții. Vedeți, când iubim pe cineva foarte mult, nu există niciun obstacol în calea noastră, nici ura, nici răutatea altuia. Iubirea le topește pe toate și pentru noi totul este posibil când iubim cu adevărat.

 Iubirea față de Dumnezeu este cea care și hrănește și vitaminizează încrederea în El, în lucrarea Providenței lui în viața noastră. E foarte greu să vedem lucrarea lui Dumnezeu chiar și în încercările vieții. De obicei, noi ne întrebăm de ce ni se întâmplă, de ce Dumnezeu îngăduie să vină asupra noastră aceste lucruri. Noi nu suntem veșnici, suntem ființe atât de fragile, nu suntem siguri pe nimic, deși noi ne purtăm ca și cum totul este sigur. Să știți că nu avem siguranță pe nimic din viața aceasta; nici măcar pe bunurile materiale în care investim atât energie. Toate se duc. Nici sănătatea noastră, nici integritatea noastră mintală nu ține de noi ci de Bunul Dumnezeu și de modul în care noi ne gestionăm viața.

Noi ne-am creat un rai al nostru. Dispunem de foarte multe lucruri care creează un confort; dispunem de tehnologie. Nu e greșit acest lucru. E greșit să idolatrizăm aceste lucruri și să ne punem încrederea în ele ca și cum ar fi sursă de siguranță maximă pentru noi. Totul se poate ruina într-o secundă. Ceea ce este sigur și rămâne pentru noi este încrederea în Dumnezeu; încrederea în El și în providența Lui reprezintă o sursă de siguranță și de multă liniște.

 Când omul se încrede numai în sine, în mintea și în analizele proprii, începe să se chinuie sigur. Și sunt convins că cu toții ați trăit următoarea experiență: când se derulează în capul tău și tot împarți lucrurile în o mie și o sută de părți, găsindu-le o explicație după mintea ta, vei constata că începi să te chinui. Mai mult decât atât, ajungi și la concluzia că nimic din universul tău nu corespunde cu ceea ce se întâmplă în realitate. Gândești negativ despre cineva, că poate e răutăcios, că te judecă foarte mult și de fapt el nu face aceste lucruri și ți-o și demonstrează având momente de iubire față de tine și zici :„ O, Doamne, câte gânduri în mintea mea care m-au chinuit!”. Și tu intri într-o stare de nesiguranță totală.

Să-I cerem Domnului puterea de a avea încredere în El cel puțin atâta cât avem în omul pe care-l iubim foarte mult; nu e nevoie să controlăm totul în această viață, este imposibil. Și să luăm viața cum este ea. Ni se spune că suferința care este acceptată, o ducem mult mai ușor decât o suferință căreia ne împotrivim și pe care o respingem. 

Dă-ne, Doamne, încredere în Providența Ta, așa cum a avut-o Dreptul Iosif. 

foto credit: episcopiacvhr.ro