Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele stareț Timotei Condurache.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre atașamentul total al martirilor față de Domnul Hristos și despre puterea credinței lor:

«Fericit este cel care are față de Dumnezeu un dor asemănător celui pe care îl are îndrăgostitul față de iubita lui. Căci nu mai pot suporta în mine puterea dorului și caut spre frumusețea nemuritoare pe care mi-ai dat-o înainte de lut, Doamne» (Sfântul Ioan Scărarul)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ni-l pune spre pomenire pe unul dintre marii mucenici ai Bisericii Creștine – Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon. Ori de câte ori Biserica ne pune spre cinstire un martir, este un bun prilej de a reflecta asupra a ceea ce înseamnă statutul nostru de creștini.

Martirii sunt cei care au întruchipat, la modul deplin și autentic, dragostea față de Hristos. În felul acesta, ei își afirmau calitatea de creștini. Era suficient, pentru cineva din Biserica primară, să își mărturisească credința în Hristos Cel răstignit și înviat, ca acest lucru să atragă după sine martiriul, sau o atitudine de ingratitudine, ostilitate și dispreț.

Disprețul lumii, calomniile, batjocura, sau orice fel de suferință provocată, nu puteau să constituie, pentru martiri, un obstacol în a-L iubi pe Hristos cu toată ființa lor. 

Hristos era înrădăcinat în adâncul inimii martirilor, încât ei, dacă ar fi renunțat la Acesta, coincidea cu faptul de a renunța la ei înșiși, de a se renega pe sine. Așa înțelegem noi puterea și capacitatea martirilor de a-și da viața pentru Hristos.

Sfântul Sofronie de la Essex ne spune că „martiriul este roada vederii lui Dumnezeu”. Fiecare martir repetă, în biografia sa spirituală, ceea ce a trăit și a experiat Sfântul Arhidiacon Ștefan, întâiul martir al Bisericii Creștine. Acesta, fiind plin de Duh Sfânt, cu față de înger, luminoasă, a mărturisit, în fața tuturor celor care îi erau ostili și puneau la cale ca să-l ucidă, că el Îl vede pe Iisus Hristos, stând de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl, iar Cerurile sunt deschise. 

Părintele Nicolae Steinhardt interpretează acest cuvânt al Sfântului Arhidiacon Ștefan ca fiind o mare cinstire, pe care i-o acordă Hristos. În limba română, facem distincție între verbul „a sta” și „a te așeza”. „A sta” presupune verticalitatea trupului. „A ședea” implică a te așeza pe ceva – pe un scaun sau pe o bancă.

Hristos S-a ridicat în picioare, în fața martiriului Sfântului Arhidiacon Ștefan, pentru că îi iubește și îi respectă pe cei care nu au niciun fel de rezervă în a-L mărturisi, în a vorbi despre El și, desigur, a-și da viața pentru El.

Martirii au primit curajul de a-și da viața pentru Hristos, pentru că ei Îl iubeau foarte mult. Hristos nu era o idee sau o simplă persoană în care să creadă, ci era totul, și căutau să se întâlnească cu El.

Așa cum Sfântul Arhidiacon Ștefan, înainte de a fi omorât cu pietre, a văzut Cerurile deschise și pe Hristos stând în picioare în fața sa, la fel, toți martirii Bisericii Creștine – inclusiv Sfântul Mare Mucenic Pantelimon – L-au văzut pe Hristos din Ceruri, privind cu iubire la cei care nu au pus nimic mai presus de El – nici viața lor, nici pregătirea lor profesională, nici familia, nimic din ceea ce ține de lumea aceasta.

Sfântul Apostol Pavel ne spune că un ostaș foarte bun, când este chemat la luptă, nu se încurcă cu treburile vieții, ci este concentrat și centrat pe faptul de a câștiga lupta și a respecta regulile aceleia. Nimic nu poate să-l distragă. Nici măcar nu caută – spune Sfântul Apostol Pavel – să fie pe plac celui care strânge oastea (comandantului). El vrea să câștige lupta și să fie un ostaș foarte bun, dedicat cu întreaga lui ființă pentru ceea ce a fost chemat. Dacă îl va distrage ceva – și putem să ne imaginăm un ostaș care să nu fie cu gândul la luptă și la victorie –, acea distragere va asigura, în mod deplin, eșecul.

Martirul lui Hristos este, și el, ca un ostaș, care știe ce înseamnă să lupte pentru a nu-și pierde credința, pentru a nu-i fura cineva dragostea față de Domnul, și pentru a nu fi cineva în stare să-l determine să-L trădeze. Întreaga viață a martirului este plină de Hristos.

Așa putem înțelege cum Sfântul Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon și-a dat viața pentru Hristos, pentru că L-a iubit și a aprofundat credința în Acesta. Pentru el, credința nu era ceva superficial, o simplă aderență la niște idei sau păreri. 

Vreme îndelungată, până să primească numele de creștin și Botezul lui Hristos, în drumul său spre palatul imperial, unde era pregătit în arta medicinei de un anume Eufrosin –, El zăbovea în casa preotului Ermolae, și acolo i-au fost transmise învățăturile Evangheliei, credința în Hristos.

Într-una din catehezele primite înainte de a se converti, a auzit de la preotul Ermolae că Hristos este cel mai mare medic, Care vindecă orice fel de boală – e suficient numai să invoci numele Lui, și El aduce vindecare.

După o asemenea cateheză, în drumul său, a întâlnit un copil mort, mușcat de o viperă. Această viperă stătea lângă copilul mort. Sfântul s-a gândit așa: „Ia să văd eu dacă ceea ce mi-a spus preotul Ermolae este adevărat și poate fi verificat”. S-a rugat lui Hristos și a spus așa: „Doamne, eu sunt nevrednic, însă fă ceva și adu-l la viață pe acest prunc care a fost mușcat de viperă și este mort, fără suflare în fața mea”.

Rostind numele lui Hristos, s-a cutremurat, văzând că acel copil s-a ridicat și vipera a murit (în Sinaxar este folosit un verb mai puternic – „a crăpat în două”), la auzirea numelui lui Iisus, rostit de cel care urma să devină mucenic și să-și dea viața pentru El. Observați câtă credință și ce înseamnă să fii, cu adevărat, al lui Hristos?

Preasfinția Sa a vorbit despre capacitatea de a-L mărturisi pe Hristos în viața cotidiană:

Pentru martiri – cei care Îl iubeau pe Hristos cu toată ființa lor –, faptul de a fi creștin nu era semnul unei adeziuni la o anumită învățătură sau o simplă încredere într-o anumită persoană. 

Pentru martiri, faptul de a fi creștin, implica, în mod natural, și asumarea unor riscuri, asumarea posibilității de a-și da viața pentru Hristos. Pentru mucenici, a fi creștin implica și aprofundarea credinței, înțelegerea, metabolizarea și încrederea în aceasta.

Câți dintre noi mai avem această credință minunată a Sfântului Mare Mucenic Pantelimon, încât să zicem: „Doamne, în numele Tău, vindecă-l pe cel care este bolnav, care are nevoie de mângâiere sufletească sau de izbăvire dintr-o suferință trupească!”? 

Din păcate, noi suntem foarte anemici și căldicei. Ne mulțumim doar cu trăirea unei credințe la nivel periferic. Credința în Hristos nu constituie, pentru noi, totul, sau o realitate de care nu ne putem niciodată debarasa. 

Ca să putem spune acest lucru, trebuie să vedem lucrarea credinței în viața noastră, să-i simțim binecuvântarea, liniștea și frumusețea, să simțim că această credință ne împlinește și că, pentru noi, este un odor de mare preț, la care nu putem renunța niciodată – așa cum nu putem renunța la oamenii pe care îi iubim și care ne sunt foarte dragi.

Însăși iubirea este cea care ne deschide inima și ne învață să nu renunțăm niciodată la acei oameni care ne sunt foarte dragi. Așa erau martirii care Îl iubeau pe Hristos, și așa a fost și Sfântul Mare Mucenic Pantelimon – L-a iubit mult pe Hristos și, pentru el, a fi creștin nu era o joacă, nici o simplă adeziune la o comunitate a unor oameni care credeau în cineva. Pentru el, Hristos era totul, de aceea a mers la moarte ca la nuntă.

Să ne ajute Domnul, pe fiecare dintre noi, să-L iubim așa cum L-au iubit martirii – cu întreaga noastră ființă, cu viața noastră, și cu preocuparea permanentă de a aprofunda și a înțelege cât mai mult tainele credinței noastre. Să știm de ce venim la Liturghie, de ce ne spovedim și de ce suntem creștini. Să întrupăm, în viața noastră, învățătura lui Hristos.

Zilele trecute, pe una dintre rețelele de socializare, un tânăr care nu are o simpatie față de Biserică, dar nici nu o urăște – pur și simplu nu înțelege credința Bisericii –, își exprima această nedumerire: mulți dintre creștini (și cred că are dreptate) nu mai reușesc să asimileze învățătura lui Hristos în viața lor de zi cu zi, nu-i recunoști ca fiind ai lui Dumnezeu (ca fiind creștini) – doar îi vezi că se întorc de la Biserică, dar după ce se duc în casele lor, devin violenți; în spațiul public nu au capacitatea de a se comporta adecvat, cu iubire, cu răbdare, cu disponibilitatea de a ierta și a-l înțelege pe cel care poate are o părere diferită, în contrast cu cea a Bisericii.

Ori de câte ori sărbătorim un martir, e un bun prilej de a ne gândi ce înseamnă să fii, cu adevărat, creștin. Înseamnă să fii, cu întreaga ta viață, al lui Hristos.

La finalul slujbei, Părintele Episcop Ignatie a oferit distincții de vrednicie celor care sprijină în mod constant așezământul monahal de la Bogdănița.

În după-amiaza aceleiași zile, Preasfinția Sa a vizitat șantierul clădirii ce va adăposti corpul de chili al Mănăstirii Bogdănița, precum și șantierul bisericii din localitatea Tunsești.