Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.

Răspunsurile liturgice au fost date de Corala „Tabor” a Catedralei Episcopale, coordonată de doamna Elisabeta Irimiea.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a făcut referire la atitudinea pe care este necesar să o cultivăm față de cei care, de-a lungul vieții, ne-au fost binefăcători:

«Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis» (Matei 21, 38-39)

Pericopa evanghelică ne prezintă o parabolă, pe care Domnul Hristos a rostit-o în fața celor care Îi ascultau cuvântul – parabola lucrătorilor răi ai viei.

Putem să ne dăm seama ușor de filiația conținutului acestei parabole cu unul dintre textele foarte cunoscute din capitolul 5 al Cărții Prorocului Isaia. În acest capitol ni se vorbește despre faptul că Dumnezeu vrea să cânte un cântec de dragoste pentru via prietenului Său, adică pentru poporul lui Israel.

În această cântare ni se spune că prietenul Dumnezeului Savaot avea o vie, așezată pe o coastă mănoasă, pe care a săpat-o, a curățat-o de pietre și a sădit-o cu viță de bun soi, apoi a ridicat în mijlocul ei un turn de veghe și a săpat un teasc, cu nădejdea că această vie va face struguri.

Din nefericire – continuă Sfântul Proroc Isaia –, această vie a făcut aguridă în loc de struguri. Domnul Dumnezeu Savaot S-a mâhnit pentru faptul că via sădită de prietenul Său (de poporul lui Israel) nu a adus roade. Prin urmare, a tăiat-o și, în locul acesteia au crescut spini și pălămidă, fiind lăsată în bătaia vântului și a ploilor.

Concluzia acestui text este următoarea – via Domnului Savaot este casa lui Israel, iar oamenii din Iudeea sunt sădirea Sa dragă. El nădăjduia ca poporul ales al lui Israel să fie un popor fără păcate, dar iată-l plin de sânge; nădăjduit-a să rodească dreptate, dar iată că aici este răzvrătire.

În cheia aceasta ar trebui să înțelegem parabola lucrătorilor răi ai viei – via este poporul lui Israel, iar stăpânul acesteia este Dumnezeu-Tatăl, Care Îl trimite pe Fiul Său în lume, ca să o izbăvească de spinii păcatelor și de mărăcinii răutății și ai viciilor.

Sfântul Proroc Isaia ne spune, în concluzia textului său despre via prietenului lui Dumnezeu Savaot că, în loc să găsească rod în aceasta, a găsit aguridă și foarte multă răzvrătire. Acest cuvânt definește, într-un anumit fel, chiar și parțial, comportamentul multora dintre cei care sunt ostili față de Biserică sau care se revoltă împotriva ei.

Drama existențială din conținutul acestei parabole rezidă în faptul că acești podgoreni răi, hapsâni și puși pe uzurpare se revoltă, se răzvrătesc împotriva binefăcătorului lor, încercând să-l deposedeze de moștenirea pe care o are, de via pe care le-a încredințat-o în administrare.

Din nefericire, regăsim, cu maximă pregnanță, această atitudine,  în societatea în care trăim. Mulți își trădează binefăcătorii, cărora le datorează lucrurile minunate care s-au întâmplat pe parcursul traiectului lor biografic.

Când obțin ceea ce și-au propus și au roadă, când au ajuns în punctul în care consideră că sunt împliniți și cu un statut social care le conferă o anumită vizibilitate, ei se întorc împotriva binefăcătorului. Mai mult, cred că tot ceea ce le-a oferit binefăcătorul li se cuvenea.

Ajung la o asemenea concluzie doar în momentul în care sunt deja împliniți, când au obținut ceea ce și-au propus. Când erau la începutul realizării profesionale, aveau conștiința dependenței de binefăcător și sentimente de cinstire față de el, cu gândul că îi datorează acestuia foarte mult.

Așa cum spunem noi într-o vorbă populară, când „s-au văzut cu sacii în căruță”, comportamentul lor a deviat și, dintr-un personaj care le-a făcut numai bine, acesta se transformă într-unul care devine rival, un dușman – exact așa cum s-a întâmplat în parabola din Evanghelie.

Stăpânul acestei vii a fost de o generozitate aparte, care a fost transpusă în încrederea deplină acordată acestor podgoreni. Stăpânul viei s-a dus departe de casa lui, nutrind nădejdea că cei cărora le-a încredințat această vie vor fi oameni de omenie.

Din păcate, aceștia s-au revoltat, au întors armele împotriva celui care i-a tratat doar cu bunătate, văzându-l drept rival. Au pierdut conștiința faptului că ei sunt chemați să respecte autoritatea stăpânului lor, transformându-se din simpli administratori ai acestei vii, în niște criminali, cu dorința de a pune, în chip samavolnic, mâna pe via încredințată spre lucrare.

Preasfinția Sa a descris tipologia celor care își trădează binefăcătorii:

Una dintre caracteristicile societății post-moderne, în care trăim, este răzvrătirea împotriva oricărui fel de autoritate. Nu avem nevoie să fim tutelați de cineva. Avem sentimentul că cineva ne răpește libertatea, ne ciupește din deplinătatea libertății noastre. Exact așa s-au comportat acești podgoreni răi la suflet, haini față de stăpânul lor – și-au trădat stăpânul, căutând, cu orice preț, nu numai să-l submineze ci, dacă se putea, să-l și desființeze, să-l radieze din registrul existenței umane.

Din păcate, această tipologie de oameni – care își trădează binefăcătorii – este extrem de răspândită printre noi.

Un autor a scris o carte, intitulată extrem de sugestiv: „Sărută mâna pe care nu o poți mușca”, avându-i în vedere pe cei care sunt lingușitori, falși, ipocriți și impostori.

În contextul parabolei din Evanghelie, am putea da un alt conținut acestei expresii. Toți cei care se răzvrătesc împotriva binefăcătorului lor, căruia îi datorează atât de multe, se comportă conform următoarei expresii: „mușcă mâna pe care ar fi trebuit să o săruți” („revoltă-te împotriva binefăcătorului tău, transformă-l într-un rival și, dacă se poate, desființează-l, calomniază-l, distruge-l prin tot ceea ce poți”). În aceste cuvinte poate fi concentrată atitudinea podgorenilor răi din parabolă.

În acest fel se poate desfigura omul care își uită vocația și nu mai are în sine gândul  că nu i se cuvine nimic din ceea ce primește în dar de la Dumnezeu. De aceea se și numește „dar”.

Noi nu merităm darurile pe care le primim. Când ajungem să spunem că le merităm, sau când credem că ni se cuvin, în acel moment deja ne-am transformat în niște ființe pregătite să „muște” mâinile binefăcătorilor care ne-au ajutat în viață.

Este la fel ca în cazul dragostei pe care o primim din partea cuiva – dacă este autentică și dacă noi suntem sinceri față de propria conștiință, vom mărturisi faptul că nu merităm să fim iubiți, nu merităm să primim dragostea celui care ne învăluie cu bunătate, și rămânem într-o uimire perpetuă în fața dragostei pe care ne-o dăruiește cineva. Ne hrănim din această minunare în fața darului dragostei pe care o primim din partea celui de lângă noi.

Așa cum știm, în relația dintre doi oameni, unul oferă mai mult decât celălalt, inclusiv în ceea ce numim noi sentimente de dragoste. Însă acest lucru nu se vede din perspectiva celui care iubește, ci din perspectiva celor care se uită la cei doi.

Cel care iubește niciodată nu va spune: „Eu îți dăruiesc mai mult decât îmi dăruiești tu”. Poate spune acest lucru, când ajunge în punctul în care celălalt chiar nu dăruiește nimic și, mai mult decât atât, poate să-i fie batjocorită dragostea și sentimentele. În acest punct, cel care iubește nu face decât să surprindă o realitate, dar continuă să dăruiască dragoste.

Așa s-a comportat stăpânul acestei vii – a dăruit foarte multă dragoste. Și, în general, când cineva dăruiește foarte mult, persoana care primește are tendința de a nu răspunde pe măsură, de a dobândi o anumită certitudine a relației.

Așa a fost în cazul acestor podgoreni răi la suflet – ei erau deja siguri pe încrederea acordată, pe dragostea care le-a fost oferită, încredințându-li-se via în mâinile lor. S-au revoltat, ucigându-i pe toți trimișii stăpânului, inclusiv pe fiul moștenitor.

Ar trebui să învățăm, din conținutul acestei parabole, să nu ne identificăm niciodată cu acești lucrători răi ai viei. Caracterul unui om se definește cel mai bine prin modul cum se raportează față de binefăcătorul lui, indiferent de circumstanțele în care se află acesta din urmă.

Un om de caracter nu se va ghida niciodată după expresia „mușcă mâna pe care ar trebui să o săruți” – așa cum, din păcate, au procedat acești podgoreni răi.

Un om de caracter nu se va revolta niciodată împotriva binefăcătorului său, nu-l va transforma niciodată într-un rival (adversar), oricât de mult ar putea să-l dezamăgească acesta din urmă pe cel care beneficiază de dragostea și bunătatea sa.

Un om de caracter rămâne fidel, nu numai în vremuri de liniște ci, mai ales, în vreme de viforniță; nu-și reneagă niciodată binefăcătorul și are întotdeauna sentimentul că ceea ce a primit din partea acestuia este un dar pe care nu l-a meritat, un dar față de care este recunoscător până la mormânt.

Din păcate, găsim greu asemenea oameni. Dar nu dăm vina numai pe societate, cât pe lipsa de educație și de formare a unor caractere puternice și responsabile. Din păcate, sunt mulți care trădează.

Este atât de valabil cuvântul lui Hristos – „dușmanii vor fi casnicii tăi”. Cei care ne trădează cel mai profesionist sunt cei din apropierea noastră – ei ne vor mușca până sângerăm, când, de fapt, ar trebui să ne sărute mâna și să ne fie recunoscători.

Să ne ajute Domnul să ne păstrăm dragostea și recunoștința față de binefăcătorii noștri.

În cadrul Sfintei Liturghii, Preasfințitul Părinte Ignatie l-a hirotonit întru diacon, pe seama Catedralei Episcopale din Huși, pe teologul Pavel Nicăi.