După sfințire a urmat Sfânta Liturghie, oficiată în apropierea noii biserici.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri eparhiali Vladimir Beregoi și Eduard Irimiea, părintele exarh Zaharia Curteanu și părintele Meletie Mercaș, duhovnicul Mănăstirii Moreni.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, al Catedralei Episcopale din Huși, coordonat de diaconul Vlad Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a explicat ce presupune lepădarea de sine, pe care Domnul Hristos o așteaptă de la cei care vor să Îl urmeze:

«Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie» (Marcu 8, 34)

Marea sărbătoare închinată cinstitei și de viață făcătoarei Cruci a Domnului Hristos este încadrată între două duminici – o duminică premergătoare, numită, din punct de vedere liturgic, „Duminica dinaintea Înălțării Sfintei Cruci”, și o duminică după sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci.

Suntem chemați ca, cel puțin pe parcursul unei săptămâni – numită „Săptămâna Crucii” –, să reflectăm la toate cele pe care Hristos le-a săvârșit pentru noi și pentru mântuirea noastră, pe dealul Golgota, răstignindu-Se, din dragoste desăvârșită pentru oameni, pe Cruce, care a devenit altarul Lui de jertfă.

Pasajul evanghelic ne invită să medităm și să ne asumăm cuvintele Domnului, prin care suntem chemați – desigur, dacă dorim acest lucru – să Îl urmăm, să ne lepădăm de noi înșine, să ne luăm crucea și să Îi devenim ucenici ascultători.

Ce înseamnă „lepădarea de sine”? Oare Dumnezeu ne cere să ne depersonalizăm, să ne desființăm sinele, să ne desconsiderăm pe noi înșine?

Lepădarea de sine, pe care ne-o cere Domnul Hristos, își capătă adevărata ei semnificație dacă ne gândim la termenul din limba greacă, care este folosit pentru „lepădarea de sine”.

Într-o traducere mai fidelă din limba greacă, Hristos ar fi spus: „Cel care voiește să vină după Mine, să se nege pe sine însuși”. Această negare a sinelui nostru nu este altceva decât negarea egoului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne lămurește și ne ajută să înțelegem ce înseamnă această lepădare de sine, atunci când ne vorbește despre unul dintre păcatele capitale ale omului – „filaftia”, sau iubirea pătimașă de sine.

„Filaftia” este definită ca fiind un atașament pătimaș, morbid, irațional – spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – față de trupul nostru.

Cu alte cuvinte, negarea de sine înseamnă negarea oricărui fel de păcat care se așază în sufletul nostru. Hristos nu ne cere să ne depersonalizăm, ci să renunțăm la tot ceea ce ține de „evantaiul” patimii pe care noi o numim, generic, egoism – egoul nostru.

Oamenii egoiști, care sunt doar pentru ei înșiși, cred că totul trebuie să se rotească în jurul lor, că toți ar trebui să li se închine, să fie slăviți, lăudați, și lingușiți.

În sufletul omului egoist nu intră nimeni, pentru că este plin de sine însuși. Nu intră nici suferința celui de lângă el, nici bucuria semenului său, nici dragostea, nici îngăduința, nici bunătatea, nimic.

Regăsim foarte bine această tipologie a egoistului în omul care manifestă autosuficiența – nu are nevoie de nimic și de nimeni, se crede pe sine un mic dumnezeu, în fața căruia toți trebuie să se ploconească, să se închine.

Hristos ne cere să ne lepădăm de sinele nostru, de egoul nostru, pentru că numai în felul acesta Îl putem urma și ne putem asuma crucea, care înseamnă comuniune, dragoste și dăruire.

Când S-a răstignit pentru noi, Hristos ne-a iubit într-un fel cum noi nu putem înțelege, omenește vorbind. Cei care erau la picioarele Crucii Îl batjocoreau, Îl scuipau, Îl disprețuiau, Îl calomniau, Îl scuipau, iar atunci când a avut nevoie de apă, a primit oțet și fiere. În ciuda acestui torent de ură și de răutate care s-a năpustit asupra Domnului Hristos, El a rămas neclintit în dragostea Sa, iubindu-ne până la moarte – așa cum spune Sfântul Apostol Pavel.

Hristos ne-a iubit, pentru că în Dumnezeu, Care este Dragoste desăvârșită, nu există nici măcar o umbră sau un licăr de egoism. Dumnezeu ni Se dăruiește permanent, în mod deplin, nouă, oamenilor.

Ierarhul Hușilor a arătat că patima egoismului domină societatea actuală, provocând multă suferință. Soluția este răspunsul afirmativ la chemarea Domnului:

Trăim într-o societate extrem de egoistă, care pune foarte mare accent pe afirmarea sinelui în chip idolatru – să te pui pe tine însuți, cu toate cele pe care le ai, în centru, iar ceilalți să fie ca niște sateliți, care se rotesc în jurul tău.

Toți sunt experți în a da lecții, în toate domeniile, chiar dacă nu sunt pregătiți și nu au competențele necesare. De pildă, în vreme de pandemie, toată lumea era specialistă în sfaturi medicale, toți „știau” ce este mai bine.

Cu alte cuvinte, noi ne depășim atribuțiile și pregătirea pe care o avem, nu ne vedem strict de perimetrul pregătirii noastre profesionale, lăsându-i pe cei care au experiență într-un anumit domeniu să se pronunțe, iar nu noi, cei care vrem să dăm lecții tuturor (să-i punem la punct pe toți).

Dacă ne uităm la televizor sau pe rețelele de socializare, observăm că toți se cred atotștiutori, omniscienți, încât pe ceilalți îi tratează ca pe niște ignoranți. Pe omul egoist, plin de sine, este foarte greu să-l convingi că-i prost. Este aproape imposibil, pentru că el nu are conștiința faptului că pot fi și lucruri pe care să nu le știe, să nu le stăpânească foarte bine – în mândria lui, crede că le știe pe toate.

Cât este de greu să suportăm un astfel de om! Dacă avem în familia noastră un om egoist, care crede că le știe pe toate și toți ceilalți ar trebui să i se închine, este imposibil să comunicăm cu el, să-l ajutăm să conștientizeze că este pe o cale greșită și că nu reușește să-și vadă propriile defecte.

Omul egoist crede că este perfect, și toți ceilalți sunt în ignoranță și plini de defecte. Este foarte complicat să conviețuim cu un asemenea om – în familie, la locul de muncă sau în cercul de prieteni.

Cuvântul lui Hristos, în care ni se spune să ne lepădăm de sinele nostru (de egoul nostru), ne va ajuta foarte mult să devenim mai buni și să conștientizăm unde greșim, care sunt hibele sufletului nostru, și să le reparăm. Să ne facem o „revizie tehnică” asupra sufletului nostru, și să nu ne credem perfecți sau desăvârșiți. Cu toții avem deficiențe (păcate) de care suntem locuiți, în sufletul nostru.

Omul mândru și egoist este, întotdeauna, necruțător cu neputințele celor din jurul său, chiar dacă el știe foarte bine, în fața propriei sale conștiințe, că are păcate poate mai mari decât cele pe care le amendează și le critică permanent. Are întotdeauna degetul îndreptat înspre semenii săi, crezând că el este perfect.

Dumnezeu îngăduie ca asemenea oameni să fie smeriți, într-un fel în care nici ei nu vor putea duce, când vine acel moment. Cu cât ne-am cocoțat mai sus, pe arborele egoismului, cu atât vine un moment în care vom cădea și ne vom zdrobi. Vom duce foarte greu această povară a umilinței pe care o primim înapoi, pentru că și noi, la rândul nostru, i-am umilit pe cei din jur (din cauza egoismului și a răutății, de multe ori gratuite, din sufletul nostru).

Primim înapoi, ca un recul, „carul” de umilințe, și plătim pentru tot răul pe care l-am făcut în mod gratuit și premeditat, știind că omul pe care vrem să-l desființăm, să-l murdărim și să-l scoatem de pe scena vieții publice este nevinovat.

Câte vieți nu au fost frânte în felul acesta – din pricina unor minciuni, a unor calomnii colportate în spațiul public de către oameni răi, care pur și simplu și-au propus să desființeze pe cineva? Pe cine mai interesează că acela e nevinovat? Pe nimeni. Acel om va rămâne cu stigmatul pe care l-a primit, care i-a fost aplicat cu o intensitate care aproape că l-a dus într-o stare de asfixiere și l-a omorât sufletește. Vine scadența, dacă ne comportăm în felul acesta.

Numai lepădându-ne de sinele nostru putem să purtăm crucea dragostei, a suferinței noastre, dar și a suferinței celuilalt.  Așa ne facem loc în sufletul nostru, inima noastră devine largă pentru a-i primi pe cei care au nevoie de ajutor, de atenție, de mângâierea și dragostea noastră.

Să ne ajute Domnul, pe toți, să lepădăm egoismul din viața noastră, ca să vină dragostea lui Dumnezeu, cea care ne poate vindeca de autosuficiență, de răutatea gratuită pe care o împrăștiem în jurul nostru, de invidie, de ură, și, mai ales, de faptul de a ne crede că suntem perfecți.

Vindecă-ne, Doamne, de egoismul care este în noi, și dă-ne puterea de a iubi, așa cum ne-ai iubit Tu pe noi, când Te-ai răstignit pe Cruce!

După Sfânta Liturghie, Părintele Episcop Ignatie a sfințit corpul de chilii, troița și clopotele.

În semn de recunoștință, Ierarhul Hușilor i-a oferit părintelui Meletie Mercaș Crucea episcopală a Episcopiei Hușilor, precum și distincții de vrednicie celor care s-au implicat in ridicarea locașului de cult.