În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre locul central pe care trebuie să îl ocupe Sfânta Liturghie, în programul spiritual al creștinilor, și că cea mai mare minune rămâne faptul că Hristos ni se dăruiește, în chip real, sub forma pâinii și a vinului, prefăcute în Trupul și Sângele Său, în Sfânta Euharistie: 

«Deci Iisus i-a zis: dacă nu veți vedea semne și minuni, nu veți crede» (Ioan 4, 48).

Domnul Hristos îi spune celui care a venit ca să-i ceară vindecare pentru fiul său, la modul explicit și direct, faptul că iudeii, dacă nu vor vedea semne și minuni, nu vor crede. Prin urmare – și nu este singurul loc din Sfânta Scriptură unde Hristos ne spune că minunile, miracolele, sunt pentru cei care au o credință fragilă sau pentru cei care sunt necredincioși. 

În Evanghelia de la Matei (16, 1-4), ni se spune că fariseii și saducheii s-au apropiat de Iisus, ispitindu-L și cerându-I un semn. Hristos le răspunde acestora într-o manieră la fel de directă, și anume, numindu-i „neam viclean și adulter”, care „cere semn și nu se va da decât un singur semn, și anume semnul lui Iona”, cel care a stat trei zile în pântecele chitului. Este vorba de semnul Învierii Sale din morți, semnul biruinței lui Hristos asupra morții și asupra păcatului. 

Din nefericire, îndrăznesc să spun acest lucru, ne identificăm și noi cu acești saduchei și farisei; întotdeauna cerem de la Dumnezeu minuni, semne, miracole. Sunt cele pe care le credităm cel mai mult, alergăm după ele, suntem ahtiați ca să le vedem. Or, din perspectiva și în gândirea lui Hristos, cel care caută cu obstinație minuni sau semne, trădează o credință fragilă, o credință foarte slabă sau, mai grav decât atât, o inexistență a acesteia. 

Omul credincios este cel care se bucură de cea mai mare minune pe care o poate trăi în viața sa, și anume că-I aparține lui Hristos, că este al Lui, și că această calitate de membru al Bisericii lui Hristos, o poate permanentiza, actualiza, împărtășindu-se cu Trupul și Sângele Lui. 

Cea mai mare minune și bucurie a omului credincios este să primească pe Hristos în Euharistie, pe Hristos Cel înviat. Și din această bucurie, desigur, se naște și puterea de a ne ruga, de a face fapte bune, puterea de a ierta, puterea de a fi buni și, desigur, de a împărtăși dragoste celor din jurul nostru. 

Spuneam într-un anume context, că dacă am face următorul experiment, câștigul de cauză l-ar avea (desigur, undeva în subsidiar, în substratul profund al celor care optează pentru o asemenea direcție), faptul că alergăm doar după spectacol, după minuni și semne, inclusiv atunci când este vorba de a ne trăi propria credință. 

Dacă în orașul nostru, la una dintre bisericile noastre, oricare dintre ele, ar fi cineva care ar face doar dezlegări, ar citit doar Molitfele Sfântului Vasile cel Mare și ale Sfântului Ioan Gură de Aur, iar într-o altă biserică s-ar sluji Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, cu siguranță vor merge mult mai mulți acolo unde sunt citite rugăciunile de dezlegare și molitfele. 

Sigur că și acestea sunt ale Bisericii, sunt binecuvântate, nu trebuie gândite într-o cheie peiorativă; nicidecum nu acesta este gândul meu, ci faptul că între Dumnezeiasca Liturghie, unde vine Însuși Hristos, și ni Se dăruiește în Împărtășanie, și o rugăciune de dezlegare, noi alergăm acolo unde avem nevoie de minuni. 

Dacă – și iertați-mă că o spun explicit și Domnul să ne păzească de asemenea abordare – , dacă undeva în Huși ar fi un preot prăvilar și ar deschide cartea, pravila, și ar manipula, profitând de credulitatea oamenilor, toți ar merge la el. Nu s-ar duce la un alt preot care se axează pe slujirea Sfintei Liturghii, pe slujirea slujbelor Bisericii, pe gândul că centrul slujirii noastre este axat pe Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. Oamenii, credincioșii, vor alerga la prăvilar și la cel care se vinde pe sine însuși ca fiind făcător de minuni. Preotul care-și vede de slujirea sa în tăcere, smerit, bucurându-se de Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie va fi ignorat.

De altfel, să știți că cea mai mare opoziție față de Liturghie și față de împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos vine dinspre cei care iubesc mai mult această formă de manifestare a credinței prin spectacol, prin minuni și semne pe care ei le cer și vor să le vadă tot timpul de la Dumnezeu. 

Din fericire, Hristos descurajează o asemenea abordare a trăirii credinței, lucru pe care i-l spune dregătorului regesc care avea nevoie să-i fie vindecat fiul. Îi spune la modul foarte clar, nu aluziv, ca să nu cumva să nu-și dea seama: „voi dacă nu ați avea semne și dacă nu s-ar face minuni, voi nu ați crede”. 

Cred ca acest pasaj evanghelic este de o foarte mare actualitate pentru Biserica noastră și cu precădere pentru slujitorii Bisericii noastre. Opoziția, așa cum v-am spus, și cei care, într-un fel, ar vrea să dinamiteze sau să împingă Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie sau împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos undeva la periferia vieții liturgice, sunt cei care, de fapt, au mentalitate de prăvilari. Păcătuiesc nu numai prin faptul că îi manipulează pe oameni și profită de sensibilitățile lor, de necazurile și suferințele lor, dar Îl ignoră și pe Hristos din Sfânta Euharistie. 

El este „medicamentul” nostru. Și aceasta nu o spun eu, ci unul dintre marii Părinți ai Bisericii primare, Sfântul Ignatie Teoforul care numește Sfânta Împărtășanie „medicamentul nemuririi”. Exact acesta este și cuvântul din limba greacă, „pharmakon athanasias”, adică „medicamentul nemuririi” și antidot la tot ceea ce constituie moartea noastră spirituală. Or noi, punând accent pe semne și minuni, cum puneau și căutau saducheii și fariseii, ignorăm medicamentul real, care este Însuși Hristos.

Citirea acestor dezlegări mai des decât Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, constituie, din perspectiva mea, o disociere și o discordanță față de ceea ce ne învață Hristos. De fapt, nu credem în cuvântul lui Hristos așa cum s-ar cuveni să se întâmple acest lucru. 

Ierarhul Hușilor a arătat că viața creștină care nu este centrată pe Sfânta Liturghie și pe Tainele Bisericii, se va usca, își va pierde consistența:

Tot în pasajul evanghelic este subliniat faptul că dregătorul regesc a avut încredere în cuvântul lui Hristos, Care i-a spus acestuia ăă fiul său trăiește, chiar dacă era la o oarecare distanță de Cana Galileii, în Capernaum.

Or, noi cei care ne revendicăm ca fiind ai lui Hristos, slujitorii și credincioșii Bisericii, ar trebui să fim primii care credem în cuvântul Lui și-l împlinim. Sigur că nu este o noutate, pentru că înșiși Apostolii au primit foarte greu cuvântul despre Sfânta Împărtășanie - este relatat in extenso, în capitolul VI al Evangheliei după Sfântul Ioan. 

Hristos vorbește despre Sine Însuși ca fiind pâinea care S-a coborât din cer, ca fiind Trupul și Sângele care ni Se dă nouă spre viață veșnică. Unii dintre apostoli L-au părăsit. Alții și-au mărturisit neputința spunând: „greu este cuvântul acesta pentru noi!” Ceilalți au rămas probabil în această strădanie de a înțelege ce înseamnă Sfânta Împărtășanie. 

Viața Bisericii nu poate fi gândită fără Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, fără celelalte Taine, care gravitează în jurul Sfintei Liturghii. 

În Occident, unde am fost ceva vreme, s-a pierdut această dimensiune a bucuriei de a participa la Sfânta Liturghie. Pierzându-se această bucurie, s-a pierdut și deschierea și disponibilitatea și pentru toate celelalte slujbe ale Bisericii. Relația omului, a credinciosului, cu Biserica, a rămas undeva în zona unei consilieri psihologice, a unei discuții cu preotul legat de problemele cu care se confruntă și atât, nimic mai mult. 

A-L gândi pe Dumnezeu și a căuta comuniunea profundă cu El prin Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie necesită puțină nevoință, efort de înțelegere. Este mult mai facil să te duci la cineva care îți vinde iluzia că face minuni, sau la cineva care a transformat credința și a deformat-o într-un act care se axează pe dezlegări, pe rugăciuni și pe tot felul de practici care nu sunt în consonanță cu trăirea ortodoxă. 

Dacă am face un sondaj, o statistică – și este interesant acest lucru, eu am întrebat pe anumite persoane care au o asemenea deschidere în zona aceasta, să spunem, a miraculosului -, dacă se spovedesc și dacă se împărtășesc. Răspunsul a fost că o fac foarte rar. 

O asemenea abordare a credinței dă la o parte și Taina Spovedaniei. Pentru că omul se raportează la credință în chip magic și el nu știe că adevărata dezlegare pe care o primește este în Taina Spovedaniei. 

Sigur, și rugăciunile de dezlegare sunt benefice, sunt binecuvântate, dar nu ele sunt centrul. 

Centrul din care, să spunem, sunt irigate toate celelalte rugăciuni de dezlegare este Taina Spovedaniei, dezlegarea prin excelență pe care o primește omul de la Dumnezeu pentru păcatele, neputințele și problemele cu care se confruntă. La Taina Spovedaniei ar trebui să alerge cel mai mult omul; iar o spovedanie făcută așa cum se cuvine nu are decât o singură finalitate: împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos. 

Or, abordarea magică a credinței, în cheia miraculosului, este cea care ignoră această Taină a Bisericii și celelalte slujbe. Puțini dintre cei ce aleargă, cu consecvență, la dezlegările acestea miraculoase și la practicile acestea prăviliste, merg la o Vecernie, la o Utrenie, care sunt pregătirea noastră pentru Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie. 

Hristos n a făcut minuni la comandă, cum ar crede unii că ar fi capabili slujitorii Bisericii să facă. Să nu aveți încredere în cei care vă transmit într-un anume fel că ar face minuni la comandă și v-ar rezolva problemele cât ar pocni din degete. Sunt falși și ipocriți. 

Cei care ignoră Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, se opun acesteia, de fapt, nu cred în Cuvântul lui Hristos și-L ignoră pe Cel care vrea să ni Se dea nouă sub chipul pâinii și al vinului care sunt, în mod real și nu metaforic, Trupul și Sângele Lui.

De aceea, în perioada Postului Mare, în Biserica primară - și desigur, până astăzi -, avem Liturghia darurilor mai înainte sfințite, care, de fapt, nu e o Liturghie propriu-zisă, ci un ritual de împărtășire; creștinii din perioada primară aveau cunoștința faptului că fără Hristos, fără medicamentul acesta al nemuririi ei nu pot trăi. De aceea, pe tot parcursul săptămânii, ei se împărtășeau. 

Așa a luat naștere această Liturghie în fapt de seară, pentru că se săvârșește la ceas de Vecernie, după-amiază, așa cum este de fapt rânduiala ei, și cum este lesne de observat acest lucru. 

Perioada Postului Mare avea Liturghie propriu-zisă doar duminicile. Cu toate acestea, creștinii simțeau nevoia și desigur, era binecuvântarea Bisericii, ca ei să se împărtășească cât mai des, sigur, cu pregătirea necesară și cu o conștiință extraordinară. De fapt, omul căruia îi este dor să-L primească pe Hristos este, de fapt, cel care-L iubește cel mai mult pe Acesta, așa cum nouă ne este dor de cineva și vrem să-l întâlnim, să ne bucurăm de prezența lui. Intensitatea dorului față de cineva care ne este drag, este direct proporțională cu dragostea pe care o avem față de acea persoană.

Transpus în plan spiritual, la fel, dacă ne este dor să-L primim pe Hristos în Sfânta Împărtășanie, este clar un semn că noi Îl iubim și vrem să ne hrănim cu El. Așa cum se spune în rugăciunile de dinainte de Împărtășanie, că „primindu-te Doamne, Tu ești Cel care hrănești dorul meu în a Te primi, a Te avea în viața mea”. 

Să ne învrednicească Domnul să descoperim, cu adevărat, care este minunea cea mai mare, semnul cel mai mare al fiecărui creștin, că suntem ai lui Hristos și că putem să ne împărtășim cu Trupul și Sângele Lui.