Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Marian Dumitru Rugină, de la Centrul Eparhial Huși, arhimandritul Emilian Telcean, starețul Mănăstirii Toplița, și părintele paroh Dumitru Apostol, protopopul de Călimani.

În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfinția Sa a vorbit despre fuga în Egipt a Pruncului Iisus, arătând smerenia lui Dumnezeu în fața răutății oamenilor:

«După plecarea magilor, iată îngerul Domnului se arată în vis lui Iosif, zicând: Scoală-te, ia Pruncul şi pe mama Lui şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce-ţi voi spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L ucidă. Şi sculându-se, a luat, noaptea, Pruncul şi pe mama Lui şi a plecat în Egipt» (Matei 2, 13-14)

În fragmentul evanghelic ni se vorbește despre visul pe care l-a avut Iosif, logodnicul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, și despre sfatul îngerului, de a pleca din Betleem în Egipt, ca nu cumva Pruncul Iisus să fie ucis de Irod.

Cu alte cuvinte, pasajul evanghelic ne atenționează asupra unui aspect care, din păcate, își dovedește deplina actualitate. Omul fără Dumnezeu, cel care crede că Domnul este unul dintre competitorii săi, sau Unul dintre cei care nu îi vor binele, încearcă să-L alunge pe Acesta din viața sa.

Este paradoxal cum Împăratul Irod manifestă frică, ezitare și slăbiciune, în fața unui Prunc, pe Care Îl consideră ca fiind inamicul său numărul unu. În viclenia și în urzeala păcătoasă a minții sale, Irod s-a gândit că Pruncul Iisus va crește, va ajunge mare și îl va detrona.

Din păcate, din pricina unei stări de slăbiciune și de necredință, noi avem foarte multe prejudecăți, în ceea ce Îl privește pe Dumnezeu.

Noi credem că Dumnezeu ne impune să Îl slujim, să împlinim poruncile Lui, să avem credință și să facem fapte bune, de frică, ca nu cumva să nu moștenim raiul și să ne ducem în iad.

Ne este frică de Domnul, dar nu în sensul biblic și profund duhovnicesc al acestui cuvânt, ci pentru că Îl considerăm pe Dumnezeu ca pe un dictator care stă în spatele nostru și, atunci când am greșit, fără niciun fel de zăbavă, ne pedepsește.

Nimic din toate acestea nu este Dumnezeu. În Sfânta Evanghelie, El ni S-a descoperit ca fiind Dragoste, iar dragostea lui Dumnezeu este cea în care noi suntem acceptați chiar și atunci când devenim agresivi, intoleranți și ingrați față de El.

Ar trebui să știm cu toții acest lucru. În fața agresivității, a violenței și a răutății, Dumnezeu răspunde cu iubire, cu bunătate și cu răbdare, așa cum ni S-a descoperit pe Cruce. Răstignit fiind pe Cruce, toți L-au batjocorit pe Hristos, L-au calomniat, L-au disprețuit, I-au adresat cuvinte batjocoritoare, iar atunci când I-a fost sete, în loc să primească apă, a primit oțet și fiere.

Cum a răspuns Dumnezeu față de ura și nerecunoștința lumii? Prin iubire. Iubirea este cea care topește și face să dispară violența și agresivitatea.

De aceea, în textul evanghelic în care ni se vorbește despre fuga Pruncului Iisus împreună cu părinții Lui în Egipt, Domnul ar fi putut să răspundă prin putere, pentru că Iisus nu era un simplu prunc, ci era Fiul lui Dumnezeu întrupat. Ar fi putut să poruncească cetelor îngerești și să-L apere de gândul netrebnic al lui Irod, care și-a propus să-L ucidă pe Dumnezeu.

Așa își propun oamenii. De-a lungul veacurilor, chiar începând după nașterea Domnului Hristos, omul crede că Îl poate ucide pe Dumnezeu.

Unii dintre noi am fost martorii ideologiei comuniste, alții au trăit ideologia fascistă. Toate aceste ideologii și-au propus să-L alunge (să-L ucidă) pe Dumnezeu.

La fel, la sfârșitul vieții Mântuitorului, cei care L-au răstignit, au crezut că Îl pot omorî. Nu au ținut cont de faptul că este Dumnezeu, Însăși Viața ființială, iar moartea nu poate să-L biruiască, pentru că El este stăpânul peste moarte. El, fiind Viața, va birui moartea, fără să Se lupte cu ea.

Hristos doar a gustat moartea, iar această gustare a fost ca o biruință a morții, care, până la Hristos, era considerată ultima realitate a vieții. Odată cu Hristos, moartea devine o poartă prin care intrăm în lumea veșniciei

Părintele Episcop Ignatie a arătat că omul care își conștientizează propriile slăbiciuni, este mai îngăduitor cu cei din jur:

Și astăzi, în contemporaneitate, unii cred că pot să-L alunge pe Dumnezeu din inima noastră, să-L facă să fie pe fugă.

Exact ca și Pruncul Iisus, Dumnezeu-Omul, în smerenia Sa absolută, îi dă impresia omului că fuge din calea răutății lui, când, de fapt, nu este o fugă, ci este o răbdare, o dragoste și o îngăduință față de omul care crede că poate să-L facă să dispară din această lume.

Așa sunt oamenii smeriți – renunță la ei înșiși, nu se apără, nu au spirit justițiar în ei. Așa cum, și Pruncul Iisus ar fi putut, la o simplă comandă, să vină la Betleem toți îngerii și să-i ia viața lui Irod, ca să nu-și mai pună în aplicare gândul păcătos de a-L ucide.

Ce face Dumnezeu în fața răutății omului, a invidiei pe care o are față de El? Se retrage smerit, nu ripostează, nu răspunde cu violență și nu face caz de atotputernicia Lui. Dimpotrivă, Își manifestă smerenia.

Omul, în schimb, în naivitatea și prostia lui, crede că L-a biruit pe Dumnezeu, așa cum, poate, s-a gândit și Irod. Acesta, ca să fie sigur că-L elimină pe Pruncul Iisus, a ucis 14000 de prunci.

Iisus a plecat, împreună cu părinții Săi, în Egipt, în urma încredințării pe care a primit-o în vis, de la înger, să Se retragă smerit. Așa face Dumnezeu.

Din păcate, noi nu reușim să ne asumăm un asemenea tip de comportament. Noi avem reflexul de a riposta întotdeauna, de a fi violenți când cineva ne atacă, când ciupește din mândria noastră, și nu am vrea să fim perdanți.

De fapt, noi nu vrem să pierdem în ochii celuilalt. Ne dăm seama de propria noastră slăbiciune, o conștientizăm, suntem foarte siguri de limitele pe care le avem, dar în ochii celuilalt am vrea să ne livrăm puternici, să nu ne vadă nicidecum slăbiciunile. De ce? Există un motiv care, până într-un anumit punct, este foarte bine fundamentat.

Pe lângă faptul că noi nu reușim să ne acceptăm propriile limite, îl ironizăm și batjocorim pe cel care, ca și noi, este om cu slăbiciuni. Poate că noi avem chiar mai multe slăbiciuni decât cel la care le vedem. Însă suntem atât de exigenți și intransigenți cu slăbiciunile celor din jurul nostru, ca să le acoperim pe ale noastre.

De fapt, atitudinea noastră ar trebui să fie alta – întâi să ne conștientizăm propriile slăbiciuni, și vom vedea că, dacă le vom accepta, vom fi extrem de îngăduitori și cu ale celor din jurul nostru și îi vom înțelege.

Nu vom fi ca și datornicul nemilostiv, căruia i se iartă din datorie. Acela știe să îngenuncheze, să fie lingușitor față de stăpân, ca să obțină clemență, pe care o primește și de care se bucură în sinea lui. Dar, după câteva secunde, are, la rândul lui, o altă persoană, care îi este datoare, și devine, deodată, intransigent, uitând de mila de care el s-a bucurat, de îngăduința pe care a primit-o din partea stăpânului său.

Această atitudine o găsim multiplicată în multe dintre straturile vieții noastre sociale. Caracterul unui om se vede atunci când el însuși beneficiază de dragoste, de îngăduință, de bunătate, și, la rându-i, când are anumite persoane în răspunderea sa, devine agresiv, vrea să-și manifeste autoritatea, să devină credibil în fața celorlalți, și toți să i se închine. Acesta este un om slab și, din punct de vedere caracterial, foarte discutabil.

Irod se comportă exact în acest fel. Oamenii slabi devin violenți. Omul bun nu are nevoie să se apere. Însăși bunătatea lui este cea care îl apără. Nu are nevoie să facă o etalare de toate calitățile pe care le are, pentru ca, în acest fel, să obțină respectul din partea celor din jurul său.

Smerenia este ca un magnet care atrage omul, îl odihnește și îl liniștește. Mândria, agresivitatea și violența sunt cele care distrug omul și îi transformă viața într-un iad.

Irod, care era mândru, invidios și răutăcios – iar răutatea lui era maximă, pentru că voia să se răzbune pe un Prunc nevinovat –, nu făcea altceva, decât să-și descopere propria slăbiciune în fața celor din jurul său, chiar dacă el avea impresia că prin aceasta își manifestă puterea și face caz de autoritatea lui.

Să nu aveți încredere în oamenii care sunt violenți, agresivi și vocali, așa cum îi vedem în societatea noastră.

Cu cât sunt mai vocali, cu cât fac mai multă gălăgie și scandal, cu atât sunt oameni mai slabi, chinuiți de propria lor fire, oameni degradați, în primul rând, înlăuntrul lor. Încearcă să mascheze, să deturneze atenția, pentru că nu se pot accepta pe ei înșiși, de aceea trăiesc întotdeauna din agresivitate, violență și foarte mult scandal.

Ierarhul Hușilor a arătat că bunătatea și smerenia reprezintă cea mai eficientă formă de a diminua agresivitatea celor din jur:

Noi învățăm din atitudinea Pruncului Iisus că cea mai minunată formă de a răspunde agresivității, violenței și tentativei de a fi ucis sufletește, este prin bunătate, prin smerenie, prin foarte multă îngăduință și, mai presus de toate, prin rugăciune – așa cum Iisus S-a rugat pe Cruce pentru cei care puneau la cale să-L omoare.

În fața violenței, a agresivității și a intoleranței, Iisus a rostit cea mai frumoasă rugăciune – „Iartă-i, Doamne!” – dar nu într-o formă peiorativă, așa cum am preluat noi, când ne referim la cineva care nu se comportă adecvat – „Iartă-l, că-i prostănac!”. Dumnezeu nu a folosit cu conținut peiorativ, de poziționare într-o zonă de superioritate față de cel care greșește, ci cu multă compasiune și cu foarte multă dragoste, așa cum numai Dumnezeu știe să ne iubească.

A zis: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”, căci într-adevăr ei nu știau că pe Cruce este Însăși Viața. Cum poți omorî pe Cel care este Însăși Viața ființială și Care nu poate cunoaște moartea? Aceasta era neștiința lor, dar și a lui Irod, care se gândea că Îl poate ucide pe Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Să ne ajute Domnul să reușim, pe cât ne stă în putință, să manifestăm îngăduință, iar dacă nu putem, măcar să răbdăm, și Domnul ne va ajuta să urcăm pe cealaltă treaptă – să rămânem în stare de smerenie și de bunătate, pentru că numai în felul acesta putem să pulverizăm agresivitatea, răutatea și mândria celor din jurul nostru.

Să ne dea Dumnezeu un an cu multă bucurie, cu multă bunătate și cu foarte multă liniște. Liniștea este mai importantă și decât sănătatea. Când suntem bolnavi, în suferință, dacă avem liniște în suflet, trecem altfel peste aceste încercări.