Din soborul slujitorilor au făcut parte şi părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele protopop Marius Cătălin Antohi, părintele Ioan Poştoi, protopop al Protopopiatului Ortodox Român din Sevilla, Spania, precum şi numeroşi preoţi din Eparhie.

După slujba de sfinţire, înaintea Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a explicat semnificaţiile acestui moment deosebit din viaţa comunităţii, apreciind în mod special faptul că biserica din Peicani a fost ridicată exclusiv din contribuţiile enoriaşilor, fără prezenţa unor sponsori aparte:

„Ritualul sfintirii unei biserici este asemănător cu Taina Sfântului Botez. Prin Taina Sfântului Botez, fiecare dintre noi suntem biserici vii ale lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel numeşte trupul nostru templu al Duhului Sfânt. Când se sfinţeşte o biserică trebuie să ne gândim că noi înşine, prin smerenie, prin chemarea harului lui Dumnezeu, prin împărtăşire, devenim biserică vie şi sfinţită a lui Dumnezeu.

 În Biserică deprindem un nou mod de viaţă, viaţa în Hristos, atât de diferită de modul de viaţă al lumii de astăzi. Lumea de astăzi are ca nerv central mândria, sciziunea, răutatea. În Biserică renunţăm la toate acestea, ca să învăţăm să Îl iubim pe Dumnezeu, aşa cum El ne-a iubit pe fiecare dintre noi. Biserica nu este un spaţiu de socializare, ci locul în care învăţăm să fim oameni frumoşi, să Îl simţim pe Dumnezeu în chip viu în viaţa noastră.”

A urmat apoi Sfânta Liturghie, oficiată pe un podium special amenajat în apropierea sfântului locaş.

În omilia rostită după citirea Sfintei Evanghelii, Părintele Episcop Ignatie a caracterizat atitudinea avută de farisei şi cărturari în faţa binelui pe care Hristos l-a săvârşit faţă de un om paralizat:

„Hristos vindecă pe un slăbănog, un om paralizat. Fariseii şi cărturarii au avut o atitudine nedemnă faţă de această vindecare spirituală, şi anume faţă de dăruirea iertării păcatelor. În limba greacă, acest cuvânt al lui Hristos: „Iertate sunt păcatele” sună mult mai profund: „lăsate îţi sunt toate păcatele tale”, adică pur si simplu nu le mai ai în viaţa ta, în inima ta. Este mult mai profundă această perspectivă.

Fariseii au atitudinea nedemnă deoarece spun: „Cum are un om aroganţa de a se comporta ca Dumnezeu? Numai El poate da iertarea păcatelor!” Fără să îşi dea seama, fariseii şi cărturarii au spus un mare adevăr. Cu adevărat, Cel care a rostit aceste cuvinte este Dumnezeu! Cărturarii au cârtit, au bârfit, L-au judecat aspru, în inima lor, pe Hristos, Care a făcut un bine unui om amărât, slăbănog. (...) Păcatul capital al fariseilor şi cărturarilor din Evanghelie, este că ei L-au acuzat pe Hristos că huleşte, că blasfemiază. A blasfemia, în concepţia iudaică, înseamna  a rosti numele lui Dumnezeu. A rosti numele lui Dumnezeu, pentru evreul care cunoştea Legea, coincidea cu blasfemia, cu hula. În momentul în care cineva blasfemia, trebuia ucis cu pietre. Evreii asociau iertarea păcatelor cu faptul de a fi prezent în templu şi de a săvârşi jertfele cuvenite pentru iertarea păcatelor. În această atitudine de cârtire a evreilor, ei, fără să realizeze, spuneau un mare adevăr despre Cel ce era în faţa lor, Îl recunoşteau ca fiind Dumnezeu. Templul era însuşi Trupul Său, de aceea dăruia iertarea acestui slăbănog. El era Dumnezeu! Hristos se jertfea şi era jertfa pentru iertarea păcatelor întregii umanităţi. Hristos este templul în care oamenii, prin jertfa Sa, primesc iertarea păcatelor.”

Ierarhul Huşilor a arătat că păcatul cârtirii în faţa binelui din viaţa celuilalt semen, întunecă raţiunea şi urâţeşte sufletul:

„Atitudinea de a cârti când vezi binele, când se săvârşeşte un bine, trădează faptul că eşti un om mic la suflet. Nu ai capacitatea de a vedea, din punct de vedere spiritual, binele care se săvârşeşte cu cineva. Omul care cârteşte, care bârfeşte, este nemulţumit tot timpul. Este un om orb la suflet, nu are intuiţia şi vederea sufletească de a percepe binele care se săvârşeşte cu cei din jurul său. Chiar dacă vede acest bine, în toată masivitatea lui, el, în faţa evidenţei, se comportă şi mai agresiv, devine şi mai nemulţumit în sufletul său şi adoptă o atitudine radicală, de dispreţ, de aroganţă asupra celui ce se săvârşeşte binele.

Omul care cârteşte foarte mult spune şi adevărul despre structura sufletului său şi despre binele care se săvârşeşte. Cât de greu este să împaci şi să suporţi un om cârtitor, care este mereu nemulţumit! Hristos îi admonestează pe cei care nu au avut capacitatea să vadă binele spiritual care s-a săvârşit cu acest slăbănog. Efectul iertării păcatelor, pe care a dăruit-o acestui slăbănog, este învierea sa. A te ridica înseamnă a învia!”

Totodată, Părintele Episcop Ignatie a insistat asupra efectelor negative ale cârtelii asupra sufletului nostru şi asupra celor din jur:

„Să avem puterea de a ne bucura întotdeauna de binele care se săvârşeşte asupra semenului nostru!

Noi invidiem, suntem răutăcioşi, încercăm să-l ponegrim pe cel în care vedem o mică licărire a binelui. Încercăm să asfixiem, să stingem acestă lumină a binelui din sufletul lui, calomniindu-l şi denigrându-l. Omul care cârteşte este un om foarte urât la suflet. Niciodată nu-i convine nicio decizie pe care a-i lua-o. Oricâtă smerenie a-i manifesta, tot nemulţumit este. Urâţenia sufletului celui care cârteşte se revarsă şi pe chipul său, nu mai are o privire curată, senină.

Trăim într-o lume în care suntem experţi în a cârti. Atunci când cârteşti nu faci altceva decât să iei decizia ca răul să se instaleze în viaţa ta, fapt care se soldează cu schimonosirea sufletului.

Să ne bucurăm de binele celui de lângă noi, să îl încurajăm, chiar dacă poate  noi nu îl avem atât de pregnant în viaţa noastră. Poate din revărsarea de strălucire a binelui semenului nostru, vine o mică rază şi în viaţa noastră.”

La finalul slujbei, în semn de cinstire, Preasfinţitul Părinte Episcop Ignatie a hirotesit întru iconom stavrofor pe părintele paroh Paul Opaiţ şi a oferit diplome de vrednicie celor care s-au implicat în chip deosebit la ridicarea noii biserici.