Duminică, 18 februarie 2024, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a săvârșit Sfânta Liturghie în Parohia Trestiana, Protopopiatul Bârlad. Este prima dată când un ierarh slujește în biserica din localitatea Trestiana.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Andrei Mereuță și părintele paroh Daniel Liviu Radu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor, pornind de la atitudinea femeii cananeence, care s-a rugat pentru fiica ei demonizată, a vorbit despre atributele credinței adevărate, anume smerenia și iubirea:

«Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela» (Matei 15, 28)

Atitudinea pe care a avut-o femeia cananeeancă într-un moment de disperare, de dorinţă fierbinte ca fiica ei să fie tămăduită, ne descoperă ce înseamnă, cu adevărat, a fi credincios, ce înseamnă credinţa.

În general, noi asociem sau înţelegem credinţa ca fiind un set de convingeri, sau o anumită formă de adeziune mentală la o anumită învăţătură sau doctrină.

Femeia cananeeancă din Evanghelia de astăzi răstoarnă această optică greșită pe care o avem faţă de credinţă.

Credinţa în Dumnezeu implică, în mod foarte firesc, smerenia și iubirea.

Cuvântul de apreciere și de uimire pe care Domnul Hristos l-a rostit faţă de femeia cananeeancă – „O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voiești!” – este unic în Evanghelie. Niciunuia dintre cei pe care Hristos i-a vindecat nu i-a spus acest lucru.

Hristos a ţinut cont de ceea ce-și dorea atât de mult această femeie. Dar, până să ajungă în acest punct, până să vadă cei care erau de faţă credinţa frumoasă și autentică din inima ei, Domnul Hristos a supus-o unui examen.

Cei care erau de faţă nu înţelegeau modul cum S-a raportat Hristos faţă de o femeie disperată, necăjită, care a apelat la El ca la unicul salvator, unica șansă, pe care nu-și permitea să o rateze. Se apropie de Domnul Hristos și Îi cere milă – nu pentru ea, ci pentru fiica ei – așa cum fac părinţii care își iubesc foarte mult copiii.

Din momentul în care vine un copil pe lume, părinţii nu mai trăiesc pentru ei – toată energia, toată munca și experienţa este îndreptată înspre copilul sau copiii, care vin ca un dar de la Dumnezeu în familie. Practic, părinţii nu mai trăiesc pentru ei, se anulează într-un fel, și sensul vieţii lor, bucuria lor de a trăi este împlinită în copii. La fel, această femeie s-a apropiat de Domnul, cerându-I tămăduire.

Hristos pare că o ignoră și nu ia în seamă această durere și dorinţă a ei, de a-i fi vindecată fiica. De aceea, intervin Apostolii și Îl roagă stăruitor pe Hristos: „Fă ceva pentru femeia aceasta. Slobozește-o, pentru că strigă în urma noastră”.

Dumnezeu-Omul decide să o menţină pe această femeie în această stare de examen, și le dă un răspuns Apostolilor: „Eu nu sunt trimis decât numai pentru oile cele pierdute ale lui Israel”.

Este un cuvânt neobișnuit, pentru că Hristos, în Evanghelia Sa, i-a cuprins în dragostea Sa pe toţi, indiferent de etnie sau de religie. În acest răspuns, pare că S-ar fi îndreptat numai înspre poporul ales, excluzând-o pe această femeie cananeeancă (păgână).

În urma unui asemenea cuvânt, care practic a exclus-o din posibilitatea de a se bucura de mântuire și de dragostea lui Hristos, femeia cananeeancă rostește una dintre cele mai frumoase rugăciuni, pe care noi o folosim în mod frecvent. Ea se îndreaptă înspre Hristos și spune: „Doamne, ajută-mă!”.

După această rugăciune, Hristos îi spune: „Nu este bine să iei pâinea copiilor și să o dai câinilor”. În continuare, femeia Îi dă lui Hristos o replică de o inteligenţă și perspicacitate aparte, spunându-I: „Da, Doamne. Ai dreptate. Dar să știi că și câinii mai mănâncă câte ceva din fărâmiturile care cad de la mesele stăpânilor. Dă-mi mie, celei păgâne – dacă Tu spui că nu sunt vrednică să fac parte dintre cei aleși –, acea fărâmitură de har (de vindecare), ca să mă bucur și eu”.

Câtă smerenie în atitudinea acestei femei și, mai ales, câtă iubire în inima ei!

Părintele Episcop Ignatie a arătat că lipsa smereniei și a iubirii din ecuația credinței, o transformă în ideologie:

De ce am subliniat faptul că a fi credincios implică, în mod natural, iubirea și smerenia? Opusul unei asemenea atitudini, chiar dacă este vorba de credinţă, este îngâmfarea (mândria) și ura (răutatea).

Sunt oameni care își exprimă credinţa, dar nu este fundamentată (hrănită) de iubire și de smerenie. O asemenea credinţă poate fi transformată oricând în ideologie, și oamenii care sunt purtători ai acestei ideologii devin fundamentaliști (fanatici) – ei se cred omniscienţi, atotștiutori, au aroganţa de a jigni, au îngâmfarea de a stabili cine este vrednic de Dumnezeu, cine se poate bucura de harul lui Dumnezeu. În mare parte, asemenea oameni cred că au dreptul de a-i exclude pe alţii, conform părerilor lor (teoriilor lor fundamentaliste și fanatice), de la mântuire, de la bucuria de a fi în comuniune cu Dumnezeu.

Hristos laudă credinţa acestei femei, tocmai pentru ca să le dea exemplu celor care erau de faţă, dar și nouă, că a fi un om credincios înseamnă să avem un suflet plin de iubire și de foarte multă smerenie, înţeleasă ca o îngăduinţă faţă de neputinţele celor din jurul nostru.

Nu suntem noi puși și investiţi să fim un fel de procurori morali și să amendăm derapajelor celor de lângă noi. Nu ne-a investit nimeni cu această calitate – de a-i trimite pe unii în rai și pe alţii în iad. Acest lucru nu ţine de noi, oamenii, ci numai de Dumnezeu. El este Cel care rânduiește lucrurile, în înţelepciunea și în bunătatea Sa.

Credinţa care nu are drept conţinut smerenia și iubirea este o credinţă fanatică, care este în stare să-l distrugă pe semen, să-i murdărească viaţa și, practic, să-l scoată din registrul existenţei.

Acolo unde veţi vedea că oamenii spun că ei sunt credincioși, dar în același timp urăsc, și fac din ură o adevărată profesie, sau se comportă cu îngâmfare, să nu aveţi încredere în ei. Credinţa lor nu are substanţă, nu este adevărată, este doar o simplă vorbărie, nu este acoperită de nimic, ci caută doar să manipuleze și să domine – să-l stăpânească, să-l agreseze și să-l umilească pe cel care nu se conformează teoriilor și ideilor pe care le are în cap. Câţi oameni nu sunt de felul acesta!

Vă mai dau un exemplu, pe care îl vedeţi extrem de răspândit în jurul nostru. Sunt unii politicieni care folosesc credinţa pentru a-și strânge capital de imagine. Îi vedeţi pe unii, care fac foarte multe live-uri pe reţelele de socializare – urlă din Parlamentul României, se duc pe străzi și umilesc oamenii, crezând că lor li se cuvine absolut totul, și îi auziţi vorbind despre credinţă, despre iubirea de patrie. Să nu aveţi încredere în ei! Sunt mincinoși, ipocriţi și falși.

Credinţa nu poate fi folosită drept material, pentru a colecta capital electoral. Unii fac caz de acest lucru. Credinţa aceea este o credinţă goală, lipsită de conţinut, în spatele căreia stau oameni mândri și interesaţi strict numai de problemele lor, nu-i interesează problemele celor din jurul lor, doar ei să se căpătuiască, să se pună bine.

Preasfinția Sa a afirmat că credința nu se poate măsura din punct de vedere cantitativ, ci calitativ:

Femeia cananeeancă ar fi putut să riposteze și să-I spună lui Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos: „Doamne, dar eu Te-am auzit, și mi-au spus unii care Te-au auzit, că Tu îi primești pe toţi, nu-i excluzi”, când i-a dat acel răspuns: „Eu nu sunt trimis decât numai către oile cele pierdute ale lui Israel”.

Sau, ar fi putut să spună, pe cale de consecinţă: „De ce mă numești pe mine câine, când spui că nu poţi să dai pâinea câinilor? Adică, și eu sunt un fel de câine sau, și mai grav, un fel de căţea?”. Nimic din toate acestea, pentru că ea era statornică în credinţa ei statornică, inteligentă și frumoasă. Așa cum spune părintele Steinhardt, în predica la duminica de astăzi – „Hristos iubește vorbirea mintoasă” (deșteaptă, inteligentă). Dumnezeu nu S-a supărat, când femeia cananeeancă I-a dat o replică minunată: „În regulă, Doamne. Nicio problemă. Sunt de acord cu ce ai spus, că nu pot mânca câinii din pâinea stăpânilor. Dar dă-mi numai o fărâmitură. Nu-mi trebuie o pâine întreagă”.

Acest răspuns al femeii cananeence este plasat foarte bine, în capitolul 15 din Evanghelia de la Matei. Imediat după această minune, a vindecării fiicei femeii cananeence, urmează o altă minune – minunea înmulţirii pâinilor, în care Domnul a hrănit mii de oameni cu șapte pâini și câţiva peștișori. Acei oameni au mâncat atât de ordonat, atât de atenţi și cu foarte mult respect faţă de darul lui Dumnezeu – pâinea care a fost așezată în mâinile lor, care au devenit ca o masă. După o asemenea masă, în care Domnul a hrănit peste 4000 de oameni, au strâns șapte coșuri de fărâmituri.

Gândiţi-vă că fărâmiturile au fost mai multe decât pâinea – din cele șapte pâini, zdrobite toate, nu s-ar fi strâns șapte coșuri. Cel mult, poate, din cele șapte pâini, ieșeau două coșuri. Nu știm mărimea lor. Dar, de la atâta puhoi de oameni, putem să intuim că acele coșuri de fărâmituri strânse erau foarte mari.

Cu alte cuvinte, fărâmiturile din minunea înmulţirii pâinilor, au fost mai multe decât pâinile pe care le-a avut Domnul la dispoziţie, ca să le distribuie – cele șapte pâini. Şi fărâmitura credinţei femeii cananeence, calitativ vorbind, a fost mai minunată și mai frumoasă decât orice fel de cantitate de credinţă, care se bazează pe îngâmfare, pe lăudăroșenie și pe umilirea semenilor.

Adevărata credinţă se fundamentează (se hrănește) pe smerenie și foarte multă iubire.

Credinţa falsă (ipocrită, goală de conţinut) scoate în faţa ei împăunarea, îngâmfarea și mândria, care au drept consecinţă fanatismul. O asemenea credinţă este doar o teorie și sunt convins că nu-I place lui Dumnezeu, și niciodată nu va spune ceva frumos despre o asemenea credinţă.

Să ne învrednicească Domnul de credinţă, care să aibă drept conţinut iubire și foarte multă smerenie!