Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele protopop Marius Cătălin Antohi.

În cuvântul de învățătură rostit, Ierarhul Hușilor a descris contextul extrem de dificil în care trăiau creștinii înainte de urcarea pe tronul imperial a lui Constantin cel Mare, precum și marele merit ce îi revine acestuia în fundamentarea civilizației creștine în Europa:

Pentru a înțelege motivația pentru care Biserica a găsit potrivit să le dedice Sfinților Împărați întocmai cu Apostolii, Constantin și mama sa, Elena, o sărbătoare, este esențial să aducem în atenție contextul în care au trăit, vremurile în care ei au avut un rol determinant în istoria Bisericii creștine.

Sfântul Împărat Constantin cel Mare, prin deciziile pe care le-a luat, mai ales prin edictul de la Milano, a pus capăt unor vremuri de persecuție și de prigoană împotriva creștinilor.

Înainte de a ajunge el împărat, creștinii erau masacrați. Nu aveau posibilitatea să își trăiască credința în mod nestingherit. Se adunau prin catacombe, prin grote, ascunzându-se de păgâni sau de soldații romani care, din porunca împăraților, căutau să îi omoare.

Însăși numele de creștin era cel care trezea în sufletele păgânilor furie și ură nemăsurată, care se solda cu aruncarea creștinilor în arenă, pentru a fi schingiuiți și omorâți în văzul tuturor. Masacrarea lor era o desfătare pentru păgâni.

În anul 313, Împăratul Constantin cel Mare, împreună cu Liciniu, pun capăt persecuțiilor printr-o scrisoare care a avut efect asupra întregului imperiu roman.

Prin această scrisoare (edict), semnată în orașul Milano, creștinilor li se dădea posibilitatea de a-și trăi credința și de a-și manifesta dragostea față de Hristos și în spațiul public.

Li s-au restituit bisericile și averile care fuseseră confiscate abuziv de către păgâni. Mai mult decât atât, Împăratul Constantin abolește sclavia, interzice adulterul și jertfele sângeroase.

Faptul că astăzi ne putem bucura de ziua de duminică ca zi de odihnă i se datorează Sfântului Împărat Constantin, care știa semnificația acestei zile - ziua Domnului, în care a biruit păcatul și moartea. El i-a conferit statutul special de rugăciune, de închinare și de cinstire a lui Dumnezeu. Duminica este ziua pe care noi i-o dăruim lui Dumnezeu, prin venirea la Liturghie, și nu neapărat ziua în care ne odihnim.

Înaintea venirii pe tron a lui Constantin, împărat a fost Dioclețian care, vreme de zece ani, a declanșat una dintre cele mai crude si terifiante persecuții împotriva creștinilor.

Nu numai că cei care credeau în Hristos erau duși în arenă și aruncați la animale sălbatice, mulți erau duși și în mine, unde erau forțați să muncească până la epuizare. Le era mai ușor să fie aruncați în arenă, căci suferințele erau mult mai scurte. Pentru cei trimiși la mine, să lucreze în mod forțat, epuizarea fizică dura până la doi-trei ani, și chinurile erau mult mai cumplite.

Părintele Episcop Ignatie a explicat în ce constă valoarea evanghelică a îngăduinței (toleranței) și modul în care este manipulat acest concept de către adepții ideologiei neomarxiste:

Sfântul Împărat Constantin cel Mare a redat creștinilor posibilitatea de a-și trăi credința în mod nestingherit.

El pune în aplicare una dintre valorile evanghelice: îngăduința față de cel care este diferit față de noi, în mentalitate, în religie, în convingeri. În postmodernitate, acest concept poartă numele de «toleranță».

Auzim foarte des, mai ales în vremurile pe care le trăim, despre acest concept, „să fim îngăduitori față de cel care este altfel față de noi, să fim concilianți în ceea ce privește diversitatea”. Această valoare este una evanghelică, este produsul creștinismului.

Creștinismul a pus în circuitul civilizației europene valoarea «toleranței», pe care o numim - din punct de vedere creștin - «îngăduință».

Drepturile omului sunt un produs al civilizației creștine. Ele se rezumă la respectul față de demnitatea persoanei umane, considerată în amplitudinea ei și ca ființă spirituală, nu numai materială.

Avem și o dimensiune spirituală, nu doar una biologică – dacă ne-am rezuma numai la dimensiunea biologică, nu ar fi mare diferență dintre noi și regnul animal. Ceea ce ne diferențiază de celelalte viețuitoare este faptul că noi credem, avem capacitatea de a ni-L asuma pe Dumnezeu, de a trăi realitățile vieții spirituale.

Din nefericire, unii, care sunt ostili Bisericii, progresiștii și neomarxiștii culturali, au confiscat această valoare a Evangheliei, golind-o de conținutul ei real.

În numele acestui concept ei, de fapt, prigonesc și au o atitudine radicală, de vrăjmășie față de cei care suntem creștini.

Ar vrea să dispărem cu iuțeala fulgerului, din sfera vieții publice. De aceea ni se tot spune că a fi credincios ar ține mai mult de viața privată, de familie, că nu ar fi nevoie ca Biserica să aibă o prezență și un cuvânt în spațiul public; să se limiteze rolul ei doar în interiorul zidurilor locașului de cult sau în familiile celor care sunt creștini.

Sunt nenumărate voci care pledează pentru extincția prezenței creștinilor din spațiul public.

Sfântul Împărat Constantin cel Mare, cu atâtea secole în urmă, în virtutea valorii evanghelice a îngăduințe le dă dreptul de a-și trăi credința nu numai creștinilor. Nu sunt suprimați păgânii.

Creștinismul nu este impus cu forța. Prin scrisoarea în care se dau drepturi creștinilor se spune explicit «ca toți să-și trăiască credința în funcție de convingerile pe care le au». Aceasta este esența edictului de la Milano.

Evident, cei care erau persecutați în acea vreme erau creștinii. Ei aveau nevoie de recunoașterea statutului public al credinței. Să se poată ruga nestingheriți, fără frica că va veni cineva să îi omoare.

 Preasfinția Sa a afirmat că cine vorbește de drepturile de grup în defavoarea celor personale, predică intoleranța:

Importanța Sfântului Constantin cel Mare pentru vremurile noastre este una fundamentală.

A fi îngăduitor cu cel care este altfel decât noi este o valoare evanghelică. Dar nu în sensul în care încearcă să ne hipnotizeze și să ne inducă în eroare cei care au devenit «apostolii toleranței». Ei vor o toleranță pentru drepturile unor grupuri, iar nu pentru drepturile personale ale fiecărui individ.

Cine susține drepturile de grup – și se vorbește despre atâtea minorități, de toate felurile -  iar nu drepturile personale, ale fiecăruia în parte, respectând demnitatea omului, se transformă în dictatori. Toată ideologia respectivă devine totalitarism.

Dacă ne vom uita la cei care susțin ideologia neomarxistă – a scoaterii lui Dumnezeu din sfera vieții publice -, vom constata că sunt cei mai agresivi. Chiar dacă pozează în toleranți, ei sunt foarte agresivi la adresa creștinilor și a slujitorilor Bisericii.

Mimează toleranța, aceasta este un paravan în spatele căruia se adăpostesc pentru a-și propaga ideologia neomarxistă, totalitară.

Sfântul Apostol Pavel spune: «Umblaţi cu înţelepciune faţă de cei ce sunt afară (de Biserică), preţuind vremea. Vorba voastră să fie totdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să ştiţi cum trebuie să răspundeţi fiecăruia» (Coloseni 4, 5-6)

Acesta este conținutul profund al îngăduinței: înțelepciune multă și atenție sporită la modul cum ne raportăm la cei care sunt altfel.

Nu toți și-au asumat valorile Evangheliei. Unii au alte convingeri. Suntem chemați să fim îngăduitori, dar nu lipsiți de inteligență.

Când cineva ne sabotează în numele unei ideologii anticreștine, avem datoria de a ne apăra cu foarte multă eleganță și prudență.

Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă: «Să vă purtaţi numai în chip vrednic de Evanghelia lui Hristos, pentru ca, fie venind eu şi văzându-vă, fie nefiind de faţă, să aud despre voi că staţi într-un duh, nevoindu-vă împreună întru-un suflet, pentru credinţa Evangheliei» (Filipeni 1, 27).

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru preot pe diaconul Silviu Andriescu, noul paroh al comunității din Stroiești. Totodată, Preasfinția Sa l-a instalat în această slujire, oferindu-i Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce și cheile bisericii.