Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Marius Antohi și părintele paroh Isidor Melinte.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a vorbit despre curajul și smerenia care l-au caracterizat pe Sfântul Ioan Botezătorul:

«Cel ce are mireasă este mire, iar prietenul mirelui, care stă şi ascultă pe mire, se bucură cu bucurie de glasul lui. Deci această bucurie a mea s-a împlinit. Acela trebuie să crească, iar eu să mă micşorez» (Ioan 3, 29-30)

Sfântul Ioan Botezătorul s-a distins, în faţa contemporanilor săi, dar și în conștiinţa Bisericii, ca fiind un profet plin de curaj și de multă smerenie. Acestea sunt două virtuţi pe care mentalitatea noastră nu reușește să le asocieze.

În general, atunci când vorbim de curaj, ne gândim că această virtute trebuie să fie asociată și cu o anumită doză de obrăznicie. Probabil că acestui fapt se datorează și intrarea în limbajul nostru comun (colocvial) a expresiei „ce-mi este în gușă îmi este și în căpușă” – „adică sunt un om sincer, am curajul să spun lucrurilor pe nume, chiar cu riscul de a mă comporta inadecvat și a răni pe cel de lângă mine”.

Virtutea curajului nu înseamnă, nicidecum, acest lucru. Curajul înseamnă capacitatea de a fi disponibili, cu întreaga noastră fiinţă, să dăm glas adevărului în circumstanţe care ne sunt ostile, dar să facem acest lucru cu multă eleganţă și autoritate morală.

Sfântul Ioan Botezătorul este cel care a avut curajul să-i spună lui Irod Agripa că trăiește în concubinaj. A rostit un adevăr care l-a deranjat la culme atât pe Irod, cât și pe soţia lui. Acest curaj al Sfântului Ioan a atras după sine decapitarea, lucru pe care Irod nu l-a încuviinţat cu foarte multă bucurie.

A doua virtute a Sfântului Ioan Botezătorul este smerenia, concentrată în acest cuvânt, pe care l-a rostit în faţa celor care îl ascultau: „Acela (Hristos) trebuie să crească, iar eu să mă micșorez”.

În termeni moderni, am putea spune că, în raport cu Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul și-a declinat corect identitatea. Ar fi putut să-i manipuleze pe contemporanii săi, pentru că se bucura de un anumit prestigiu moral – toţi vedeau în viaţa sa o autoritate morală: un mare postitor și o conștiinţă de o limpezime morală impecabilă – lucru care reiese, cu maximă pregnanţă, din puţinele cuvinte ale Sfântului Ioan, pe care le-au consemnat sfinţii evangheliști.

Sfântul Ioan Botezătorul este cel care a stat drept temelie pentru una dintre apoftegmele din Pateric, în care ni se spune că vor veni vremuri în care episcopii și preoţii se vor rușina (le va fi frică) de cei mari și nu vor avea curajul să le spună unde greșesc. Așa este. Astăzi, noi stăm într-o cuminţenie vecină cu lașitatea. Nimic din curajul Sfântului Ioan Botezătorul.

Curajul de maximă eleganţă, care nu este confundat cu obrăznicia, cu înfruntarea sau cu nesimţirea, izvorăște din curăţenia spirituală a unui om. Un om moral, cu o conștiinţă curată, are și curajul să spună lucrurilor pe nume, să rostească adevărul, chiar cu riscul de a deranja, dar fără să jignească.

Astăzi, în general, când vrem să rostim adevărul, credem că avem frâu liber la a jigni, a răni și a ne comporta cum nu se cuvine.

Câţi dintre noi avem curajul să spunem că deviza vieţii noastre este ca semenul nostru să crească, iar noi să ne micșorăm? Nu este, nicidecum, una dintre trăsăturile post-modernităţii.

Astăzi crește și se impune cel care își construiește viaţa în detrimentul semenului său – sau, cum spunem noi, în mod plastic, dar foarte dur: „ca să poţi crește, calci pe cadavrele celor din jurul tău” – nicidecum nu te smerești și nu spui: „celălalt să crească (să sporească), să strălucească, iar eu să mă cobor”.

Preasfinția Sa a subliniat relația dintre virtutea curajului și cea a smereniei:

Sfântul Ioan Botezătorul a trăit, toată viaţa, într-o smerenie autentică, atât faţă de Hristos, cât și faţă de contemporanii săi. Din păcate, noi nu avem acest reflex. Noi am vrea să fim tot timpul în centru, iar ceilalţi să fie ca niște sateliţi care se perindă în jurul nostru.

Smerenia nu înseamnă lipsă de demnitate. Când celălalt ne calcă pe nedrept în picioare, luăm atitudine, stăm verticali – aceasta înseamnă smerenia și verticalitatea. Dar, în același timp, această verticalitate nu este una care zdrobește, care umilește sau îl desfiinţează pe cel de lângă noi. Smerenia (verticalitatea) este cea care îl pune în valoare pe semenul nostru.

De aceea, foarte rar găsim conjugate cele două virtuţi ale Sfântului Ioan Botezătorul, în viaţa noastră concretă. Fie credem că suntem oameni curajoși și sinceri dacă îi înfruntăm cu tupeu și obrăznicie pe toţi cei din jur, fie înţelegem smerenia ca pe o formă de blegeală, de lașitate.

Sfântul Ioan Botezătorul a îngemănat perfect cele două virtuţi, în viaţa sa de asceză, prin care a pregătit calea Domnului.

Ar trebui să reflectăm la acest lucru de fiecare dată când suntem în ambianţa  de sărbătoare dedicată Sfântului Ioan Botezătorul: cât reușim să fim oameni curajoși și inteligenţi, fără să jignim, fără să rănim sau să zdrobim identităţile celor din jurul nostru, sau cât reușim să fim smeriţi, lăsându-i pe ceilalţi să crească și să strălucească, iar noi să ne bucurăm?

Când iubim mult pe cineva, ne anulăm pe noi înșine, și îl lăsăm pe cel pe care îl iubim să devină lumină. Tot ceea ce facem, gândim sau simţim noi sunt cu referire la persoana pe care o iubim. Noi parcă nu existăm sau, așa cum spune Sfântul Sofronie de la Essex – iubirea este cea care ne învaţă să nu mai trăim pentru noi înșine, ci să trăim numai pentru celălalt (pentru cel de lângă noi). Cu alte cuvinte, conţinutul vieţii celuilalt devine conţinutul vieţii noastre, în virtutea iubirii pe care o avem.

Sfântul Ioan Botezătorul a manifestat curaj și smerenie, pentru că în inima sa era dragoste faţă de Hristos.

Trăim într-o societate în care este nevoie de mărturisire. Să ne inspire Domnul și Sfântul Ioan Botezătorul, să avem curaj frumos, inteligent și cuminte, și smerenie autentică.