Sâmbătă, 4 noiembrie 2023, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Fâstâci, Protopopiatul Vaslui, cu prilejul întâlnirii anuale a stareților, starețelor și duhovnicilor așezămintelor monahale din Episcopia Hușilor.

Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele Melchisedec Velnic, starețul Mănăstirii Putna, și exarh al mănăstirilor din Arhiepiscopia Sucevei și Rădăuților, și părintele Zaharia Curteanu, starețul mănăstirii Alexandru Vlahuță și exarh al mănăstirilor din Episcopia Hușilor.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre duhul transmis de cuvintele Domnului Hristos, cuprinse în Sfânta Scriptură:

«Și nefiind El acum departe de casă, a trimis la El prieteni, zicându-I: Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Ci spune cu cuvântul și se va vindeca sluga mea» (Luca 7, 6-7)

În acest pasaj evanghelic ni se relatează minunea pe care Domnul Hristos a săvârșit-o cu sluga unui centurion care, din dragoste și foarte multă prețuire față de cel care îl slujea, I-a cerut să-l vindece.

Din atitudinea acestui centurion, reținem faptul că el avea o credință extraordinară în Domnul Hristos și, cu precădere, în cuvântul Său. Din păcate, noi am pierdut din vedere faptul că toate cuvintele Domnului poartă în sine o energie dumnezeiască, o putere aparte de a vindeca neputințele noastre, de a disloca anumite inerții în care suntem blocați, de a ne determina să ne asumăm mai conștient credința Bisericii.

Avem credință în Domnul, ne rugăm Lui, ne străduim să intrăm în comuniune cu El și să înțelegem că, a fi credincios, implică, în primul rând, conștientizarea dorinței de a ne întâlni cu El. Însă, din păcate, nu mai avem foarte trează conștiința puterii cuvântului lui Dumnezeu. Drept dovadă, citirea Sfintei Scripturi nu este una dintre preocupările noastre, alături de rugăciune.

Cuvântul lui Hristos ar trebui să fie la fel cu cuvântul unei persoane la care ținem și pe care o iubim foarte mult. Știm, din experiența noastră, că, atunci când o persoană ne este foarte dragă, cuvintele pe care le rostește au o încărcătură aparte pentru noi, o rezonanță deosebită pentru sufletul nostru – le reținem foarte ușor, le împlinim, ținem cont de ele, le măcinăm în moara minții noastre; cu alte cuvinte, ne hrănim cu ele. Ne hrănim cu aceste cuvinte, pentru că pornesc din inima unui om pe care îl iubim și sunt expresia dragostei pe care ne-o poartă, și pe care noi o purtăm față de cel de lângă noi.

La o intensitate mult mai profundă, așa ar trebui să trăim și noi cuvintele Domnului, pe care le găsim în Sfânta Evanghelie și care, ori de câte ori le citim, să simțim că ne hrănesc și ne revigorează din punct de vedere spiritual.

Așa cum mâncarea pe care o îngurgităm este metabolizată de organismul nostru, atât de mult ar trebui să ajungem să metabolizăm cuvântul Domnului în viața noastră, încât să intre în carnea și în sângele nostru, să devină viața noastră, iar nu simple emisii fonice pe care le auzim. Atunci când nu avem posibilitatea de a ne hrăni, citind din Sfintele Scripturi, să avem aceeași sete pe care o are cel care are buzele uscate și tânjește după un strop de apă, sau să fim înfometați de cuvântul Domnului, așa cum este cel flămând, care dorește să își hrănească pântecele.

Sfântul Ioan Gură de Aur folosește o comparație foarte sugestivă, în care ne spune că „Sfânta Scriptură este ca o scrisoare a lui Dumnezeu pentru noi”. Astăzi noi nu mai trimitem scrisori. Trimitem e-mailuri, sms-uri sau mesaje pe rețelele de socializare. Dar și acestea, capătă valoare, în funcție de dragostea pe care o avem față de persoana care ne trimite un mesaj.

Atunci când iubim, cuvintele devin importante. În felul acesta avem o lampă de control.

Preasfinția Sa a subliniat realitatea că lectura Sfintei Scripturi are puterea de a aduce echilibru și sens vieții omului, cuvintele Domnului Hristos având capacitatea de a ne reda unitatea ființei noastre:

Nu știm de ce origine era sutașul (roman sau de altă etnie), cert este că era păgân, iar rugămintea pe care I-a adresat-o Domnului Hristos nu a făcut-o dintr-o simplă curtoazie sau din respectarea unei cutume. În mentalitatea evreilor era încetățenit faptul că un păgân nu putea să interacționeze cu un evreu (orice formă de interacționare dintre un păgân și un evreu era considerată spurcăciune, necurăție). Rugămintea centurionului era mai mult decât atât, era credința lui, care pornea din dragoste față de sluga sa, că acel cuvânt pe care Domnul îl va rosti, va fi capabil să-l vindece pe omul la care ținea foarte mult.

Această rugăminte a intrat în două dintre rugăciunile noastre, pe care le rostim atunci când ne pregătim pentru Sfânta Împărtășire: „Doamne, spune Tu ceva cu cuvântul Tău, pentru că eu nu sunt vrednic (termenul din limba greacă este: nu sunt apt) ca Tu să vii în casa mea.”

Din Evanghelie nu reiese că Domnul Hristos și acest centurion s-ar fi întâlnit vreodată. Sutașul avea încredere în cuvântul pe care îl rostea Domnul, iar Hristos, în discreția Sa absolută, a împlinit această dorință, fără să pretindă prezența fizică a celui care i-a adresat rugămintea.

Însuși Domnul S-a minunat de credința sutașului și a spus că în Israel n-a aflat credință mai frumoasă (mai deosebită) ca a acestui păgân.

De ce este important să avem conștiința hrănirii cu cuvântul lui Hristos? Nu numai pentru că este un cuvânt dumnezeiesc, ci și pentru că acest cuvânt nu poartă în sine niciun sâmbure de dezbinare, nicio urmă de păcat, așa cum sunt cuvintele noastre.

Oricât de deosebiți am fi în fața Domnului și oricât har ar așeza El în vasul nostru de lut, cuvântul nostru rămâne, în continuare, un cuvânt afectat de păcat, un cuvânt care poartă pecetea păcatului, iar păcatul înseamnă dezbinare, risipire și divorț față de Dumnezeu.

Cuvântul lui Hristos nu poartă nimic din ceea ce poartă cuvintele noastre – este desăvârșit, plin de pace și, mai ales, are capacitatea de a ne reda unitatea ființei noastre, pierdută în urma păcatului pe care l-am încuviințat să vină în sufletul nostru.

De aceea, avem nevoie de cuvintele lui Hristos. Cuvintele lui Hristos pot să dea foarte multă liniște unui suflet zbuciumat (neliniștit), dacă acesta se hrănește zi de zi cu ele și meditează.

În spiritualitatea apuseană există acest termen – de „a rumina” cuvintele lui Hristos, adică a le „măcina” în capul nostru și a deveni conținutul gândirii noastre.

Noi, cum gândim, așa vom și trăi. Gândurile cu care hrănim mintea noastră, vor influența și modul nostru de a trăi.

Existau Părinți cu viață sfântă care învățau Noul Testament pe de rost. Conform unei rânduieli a Bisericii noastre, una dintre condițiile ca cineva să fie hirotonit episcop era să știe Psaltirea pe de rost.

De ce? Nu era un simplu exercițiu de memorare (de asimilare), ci era mai mult decât atât – era hrănirea minții și a inimii noastre cu cuvintele dumnezeiești, purtătoare de pace, de dragoste și, mai ales, de unitate.

Dacă suntem sinceri și ne autoevaluăm (dacă ne facem o mică „inspecție tehnică”), acest centurion ne rușinează, și constatăm că suntem deficitari, șubrezi – angrenajul nostru spiritual nu funcționează foarte bine, sunt multe deficiențe. Una dintre aceste deficiențe este tocmai faptul că noi nu ne ocupăm, așa cum ar trebui, de citirea Sfintelor Scripturi.

Sfântul Ioan Damaschin îndeamnă, în lucrarea „Dogmatica”, să batem neîncetat la paradisul Sfintelor Scripturi. Adică noi, ori de câte ori citim Sfânta Scriptură, avem acces la paradis (intrăm în Rai). De aceea, să batem neîncetat, adică să citim neîncetat din Sfintele Scripturi.

Să ne ajute Domnul ca cuvântul Lui să devină centrul vieții noastre!

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru diacon pe teologul Ionuț Andrei Hurdubae, pe seama Capelei „Sfântul Apostol Andrei și Sfântul Mare Mucenic Pantelimon” din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Vaslui.

La finalul slujbei, într-un cadru festiv, Ierarhul Hușilor l-a hirotesit întru arhimandrit pe părintele Filip Mercaș, starețul Mănăstirii Mălinești.

Tot în acest context, Preasfinția Sa i-a omagiat pe cei mai vârstnici, șase viețuitori, din cadrul mănăstirilor Eparhiei, felicitându-i pentru râvnă, statornicie și pilda viețuirii.

În partea a doua a zilei a avut loc sinaxa monahală anuală, intitulată Criza vocației monahale în context postmodern. Cauze, soluții, perspective.