„Hristos ne spune că „cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este cel care Mă iubeşte”. Hristos vorbeşte despre porunci ca despre o realitate pe care noi trebuie să o posedăm, să o deţinem, să o avem la propria noastră dispoziţie. Este ca şi cum ai avea un obiect în mâinile tale şi dispui de el în orice moment. Tu îl manevrezi, este al tău. Dacă îl posezi, evident că vei avea şi grijă de el. Dau un exemplu desprins din viaţa noastră de zi cu zi: fiecare dintre noi avem un telefon. Gradul de posesivitate este atât de mare încât acel telefon face parte din viaţa noastră. Într-un fel, ne dirijează şi conţinutul vieţii noastre. Îl luăm peste tot pe unde mergem. Inclusiv în biserică. Chiar şi aici îl luăm, iar dacă cineva ne sună –nu contează că este rugăcune, Liturghie –devine mai esenţial să răspunzi la cel ce te-a apelat, decât să te gândeşti că, în biserică, avem o altă prioritate, Dumnezeu.

Această raportare faţă de telefon, faţă de acest aparat care ne ocupă viaţa şi, poate, ne fură şi din libertate, exprimă gradul de posesivitate. Al telefonului asupra noastră, şi al nostru faţă de telefon. Sigur, lucrurile uneori se inversează, în sensul că noi devenim dirijaţi de acest aparat, iar nu invers, noi să dirijăm, să reuşim să ne decuplăm de dependenţa faţă de telefon.

Am dat acest exemplu ca să ne gândim cum ar trebui să devină poruncile lui Dumnezeu pentru viaţa noastră. Hristos foloseşte acest verb al posesivităţii: a avea, a deţine ceva. Dacă poruncile lui Dumnezeu ar deveni pentru noi aşa cum este pentru noi telefonul, şi le-am lua peste tot şi ne-am raporta cu aceeaşi posesivitate, evident că le-am şi păzi.

Cel care are poruncile, acela le va şi păzi. Dacă poruncile lui Dumnezeu nu sunt o realitate care să facă parte din viaţa noastră, să dispunem de ele chiar şi în cele mai mărunte şi nesemnificative aspecte ale vieţii noastre, atunci nu le vom păzi.”