După citirea pericopei evanghelice, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a rostit un cuvânt de învățătură în care a evidențiat atmosfera de har pe care o transmite Sfânta Liturghie:

„Se spune că, la un moment dat, un pelerin s-a dus pe o insulă unde s-au nevoit foarte mulți sfinți, o insulă binecuvântată de rugăciune și de foarte multă asceză.

În momentul în care s-a apropiat de o grădină de pe acea insulă, cel care îngrijea grădina îl avertizează: «ai mare grijă, că locul în care ești tu este un loc foarte subțire».

Pelerinul nu a înțeles și a cerut informații suplimentare: «ce înțelegi tu prin faptul că grădina aceasta este un loc subțire?»

«Locul acesta este subțire pentru că nu este foarte mult ca distanță între noi și Dumnezeu. Întotdeauna locul acesta este cel în care Îl simțim pe Dumnezeu foarte aproape».

Același lucru cred că îl experimentăm fiecare dintre noi atunci când venim la Liturghie. Suntem într-un loc subțire în care simțim în mod concret și deplin apropierea noastră de Dumnezeu”.

De asemenea, Ierarhul Hușilor a făcut referire la atitudinea de smerenie a Mântuitorului Hristos față de Dumnezeu Tatăl, model de raportare a slujitorilor Sfântului Altar atât față de Domnul cât și față de oameni:

„Putem concentra pasajul evanghelic în trei cuvinte: smerenie, trădare și pocăință. Acestea sunt coordonatele vieții noastre.

Ceea ce învățăm din acest pasaj este cum s-a raportat Hristos față de Tatăl ceresc. În profundă suferință, în Grădina Ghetsimani, i se mărturisește lui Dumnezeu Tatăl, spunându-i că nu vrea să facă voia Sa proprie, ci voia Tatălui.

Ori de câte ori căutăm, cu orice preț, să ne impunem voia noastră, mentalitatea noastră, analizele noastre, gândurile noastre, nu facem altceva decât să ne asigurăm drumul înspre trădare.

Iuda era captiv propriilor sale idei, era captiv planului său de a-L trăda pe Dumnezeu. L-a trădat cu multă ușurință pentru că nu a fost smerit.

Unde nu este smerenie, este loc de multă trădare.

Unde nu este smerenie, este loc de revoltă împotriva lui Dumnezeu. Consideri că ai dreptul de a te răfui cu El și de a-L trăda într-o manieră foarte meschină.

Hristos, prin atitudinea Sa, ne învață că ori de câte ori ne smerim nu facem altceva decât să ne autoimunizăm în fața trădării.

Un om smerit, care caută întotdeauna voia lui Dumnezeu și voia celor din jur, este un om care se autoimunizează în fața trădării.

Omul mândru, orgolios, plin de sine, este cel care trădează foarte ușor, pentru că se vede doar pe sine însuși.

Planurile sale, ideile sale le consideră cele mai deosebite și de aceea va trăda cu foarte mare ușurință.

Din păcate, fiecare dintre noi am avut momente în care am trădat. Dacă ne-am făcut o autoanaliză, o autoevaluare duhovnicească, am ajuns la concluzia că eram prea plini de noi înșine, prea plini de orgoliul nostru.

Hristos S-a raportat față de Tatăl ceresc în deplină smerenie. Nu putea trăda misiunea pentru care a venit în lume. Unde este smerenie, este și foarte multă dragoste.

Noi, episcopii, Îl avem ca model, prin excelență, pe Iisus Hristos. El este Marele Arhiereu la care ar trebui să ne uităm clipă de clipă, iar în momentele în care și noi poate trădăm - pentru că avem deficiențele noastre -, să învățăm de la El, că atunci când vom căuta să facem voia lui Dumnezeu, în slujirea noastră nu-L vom trăda nici pe Dumnzeu nici pe oameni”.

Totodată, în cuvântul Său, Preasfințitul Părinte Ignatie a adus un prinos de recunoștință Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Andrei:

„Înaltpreasfințitul Andrei l-a avut întotdeauna drept model pe Iisus Hristos. Sigur că nu este căderea mea să spun aceste lucruri, însă o afirm dintr-o altă perspectivă.

În asemenea momente, când încercăm să spunem un cuvânt de bine, prilejuit de o aniversare, ne gândim să nu fim ridicoli. În general, ar trebui să fim reticenți cu omagierile pentru că, de multe ori, ele sunt din oportunism și țin doar atât cât țin funcțiile celor pe care îi omagiem.

Cred că noi nu ne înscriem în această linie!

Gândind la tot ceea ce a făcut frumos în cei 30 de ani Mitropolitul nostru Andrei, nu este un simplu exercițiu de imaginație ci este mai mult un itinerariu. Intru în sufletul meu și văd chipul care s-a zugrăvit în urma anilor în care am stat în preajma Mitropolitului Andrei.

Toți cei care s-au oprit asupra personalității Mitropolitului Andrei au scos în relief diverse aspecte din biografia Înaltpreasfinției Sale.

Nu cred că este cazul să aduc în atenție activitatea filantropică, faptul că este un mare ctitor de școli teologice, faptul că este un foarte bun edil, faptul că administrează foarte corect și cu multă dăruire bunurile Bisericii, faptul că este un misionar prin excelență și că îi este dragă slujirea și propovăduirea. Toate acestea au fost subliniate cu asupră de măsură în diverse ocazii legate de viața Înaltpreasfinției Sale”.

Preasfinția Sa l-a caracterizat pe Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Andrei ca fiind cel care s-a străduit întotdeauna să-l pună în valoare pe cel de lângă el:

„Înaltpreasfințitul Andrei s-a ferit întotdeauna de păcatul autoreferențialității.

Niciodată, prin tot ceea ce a făcut, nu a trimis la sine însuși, nu a făcut caz de persoana sa, nu a încercat să se pună pe sine însuși în prim plan în orice fel de activitate a întreprins, ci întotdeauna l-a pus în valoare pe cel de lângă el.

Este o smerită întrupare a ceea ce Hristos ne cere fiecăruia dintre noi, episcopii. Noi, cei mai tineri, avem această tendință de a trimite toate lucrurile spre noi înșine, de a scoate în evidență ceea ce facem. În anii cât am stat lângă Mitropolitul Andrei, niciodată nu a făcut trimitere spre sine însuși.

Era, păstrând proporțiile, ca Ioan Botezătorul, care ar fi putut să îi manipuleze pe contemporanii săi. Îl vedeau un om deosebit, extraordinar, și se întrebau dacă nu este el Hristos.

Sfântul Ioan ar fi putut să profite și să aducă slava înspre sine, să fie autoreferențial. Nu a făcut-o! Nu a procedat în acest fel pentru că nu aceea era misiunea sa.

Misiunea sa era ca el să se smerească, ca Hristos să crească prin tot ceea ce făcea. Iar când a venit Domnul Hristos la Iordan, a spus «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii». «Eu nu sunt vrednic nici să-i dezleg cureaua încălțămintei». Nu a făcut nicio referire la sine însuși.

Noi avem această tendință, atunci când poate descoperim niște calități care ne îndreptățesc într-un fel ca cineva să ne laude și să pună în evidență darurile pe care Dumnezeu ni le-a așezat în inima noastră.

Nu am văzut această tendință în Mitropolitul Andrei, ci mai mult tendința de ieșire agapică, a dragostei.

Se dăruia pe sine ca să îl pună pe celălalt în valoare și să se simtă un om liber.

Este atât de important să descoperi oameni în preajma cărora să nu te simți ca într-un corset.

Să simți, când stai în preajma unui om care are libertatea lăuntrică, că tu însuți ai această putere și spontaneitate de a-ți povesti sufletul.

Așa îl văd pe Mitropolitul Andrei. Nu te strivește cu experiența sa pastorală, cu atitudinea sa. Dimpotrivă, tu esti cel care simți că ai foarte mare valoare în fața dânsului”.

De asemenea, citând din lucrarea „Phaidros” a lui Platon, Ierarhul Hușilor a afirmat despre Părintele Mitropolit Andrei că are darul de a scrie în sufletele oamenilor:

„O a doua calitate pe care am descoperit-o la Mitropolitul Andrei, am găsit-o enunțată de Platon, în Phaidros: «un gând, dacă îl lași să fie scris, el devine neînsuflețit».  

Trebuie să te gândești la o altă manieră ca acel gând să rămână viu și în sufletele oamenilor.

«Gândul niciodată să nu cauți să îl scrii pentru că îl vei pune pe un suport fizic care este neînsuflețit, mort. Îl poți citi, poate trezi ceva în tine, dar nu este la fel de viu ca atunci când nu este așezat pe un suport fizic».

Platon îndeamnă ca «toate  gândurile și sfaturile noastre să încercăm să le scriem în sufletele oamenilor. Să scriem în suflet nu ca pe apă - unde nu poți scrie absolut nimic».

Cred că Mitropolitul Andrei are acest dar, de a scrie în sufletele oamenilor! Este un om bun! Această bunătate îi conferă o autoritate spirituală.

Nu este autoritatea stăpânului, care vrea să își impună punctul de vedere cu orice preț, ci este autoritatea dragostei care vine întotdeauna din Liturghie.

Înaltpreasfințitului Părinte Mitropolit Andrei îi este dragă slujirea liturgică și Sfânta Împărtășanie.

Autoritatea reală pentru noi, episcopii, vine întotdeauna din slujirea euharistică. Această autoritate a dragostei pe care o primim în dar, în Liturghie, ne ajută și ne dă puterea de a scrie în sufletele oamenilor adevărurile în care credem cu atâta tărie.

Este foarte greu să concentrezi în câteva cuvinte biografia spirituală a Mitropolitului Andrei.

În încheierea cuvântului său, Părintele Episcop Ignatie a citat două texte, despre care a afirmat că surprind și concentrează personalitatea Înaltpreasfințitului Andrei:

Sfântul Maxim Mărturisitorul: «Străduieşte-te să aduni la un loc pe copiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu, căci aceasta este o trăsătură a bunătăţii lui dumnezeieşti. Ajuns ca episcop în fruntea cinstitului trup al Sfintei Biserici a lui Dumnezeu, articulează între ele mădularele lui prin lucrarea ziditoare a Duhului. Şi cheamă cu glas mare, ca unul ce ai fost făcut propovăduitor al învăţăturilor dumnezeieşti, pe cei de departe şi pe cei de aproape şi leagă-i cu tine prin legătura de nedezlegat a iubirii Duhului Sfânt».

Mitropolitul Antonie de Suroj: «Preotul, episcopul sau slujitorul nu are putere, în sens lumesc. Nici una. Preotul, episcopul, nu are drepturi, ci are numai acel cutremurător şi minunat, cu totul dumnezeiesc, privilegiu, de a iubi până la moarte, şi încă moartea pe cruce. Unul dintre nevoitorii din Apus, întrebat fiind ce este acela un slujitor al lui Dumnezeu, a spus: «Preotul, episcopul, este un om răstignit».

Este omul care s-a lepădat şi se leapădă şi ar trebui să se lepede, iar şi iar, ceas de ceas, de sine însuşi, de oricare drept pe care l-ar fi avut; nu doar de mincinosul drept de a face ceva rău, de a fi păcătos, dar chiar şi de cele mai fireşti drepturi ale unui om, de cele mai legitime drepturi ale vieţii omului. El, episcopul, preotul, este chipul lui Hristos, el este icoană, el este grija lui Hristos (pentru om), dragostea lui Hristos, este sângele lui Hristos, care poate fi vărsat oricând.

A sta înaintea Domnului pentru popor nu înseamnă a te simţi aparte, vreun privilegiat oarecare, ci unul care are intrare în Altar şi de acolo înalţă rugăciuni. A sta înaintea Domnului pentru popor înseamnă a te simţi atât de una cu acest popor, încât fiecare strigăt al acestuia, fiecare geamăt, fiecare implorare, fiecare strigăt de pocăinţă, fiecare bucurie să curgă prin tine, aşa cum curge apa prin uluc».

Ori de câte ori punem voia celuilalt în prim planul vieții noastre duhovnicești,  nu-L vom trăda nici pe Dumnezeu, nici pe oameni”.

foto credit: radiorenașterea.ro