Din sobor au mai făcut parte și Preasfințitul Părinte Veniamin, Episcopul Basarabiei de Sud, și Preasfințitul Părinte Paisie Lugojanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei.

Cuvântul de învățătură, din cadrul Sfintei Liturghii, a fost rostit de Ierarhul Hușilor, care a vorbit despre modul în care sfinții L-au perceput pe Dumnezeu, fiind cuceriți de frumusețea Sa cea desăvârșită: 

„Rugăciunea este cea care procură acea fericită vedere și din care învățăm că prin apropierea de Dumnezeu după virtute, și prin unire cu el după minte, vine în noi și apare acea strălucire care e dată tuturor și e văzută de toți, care țin fără încetare către Dumnezeu, prin facerea de bine cea adevărată și prin rugăciunea cea curată” (Sfântul Grigorie Palama, fragment din Omilia rostită la marea sărbătoare a Schimbării la Față a Domnului Hristos) 

Ne aflăm în ambianța de bucurie și de lumină a marii sărbători Schimbarea la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe muntele Tabor. Ucenicii Domnului au fost părtași vederii lui Hristos în lumina cea dumnezeiască și necreată, lumină care izvora din ființa Sa și era manifestată de ipostasul Său dumnezeiesc, și cuprinsă în trupul Său îndumnezeit. 

Ucenicii s-au minunat văzându-L pe Domnul plin de slava cea dumnezeiască în chip ființial și natural, încât unul dintre ei, Apostolul Petru, a rostit, într-o stare de uimire și de bucurie deplină: „Doamne, ce bine este ca noi să fim aici!” Dacă am fi puțin mai riguroși, am spune că acest cuvânt al Sfântului Apostol Petru ar putea să sune și în felul următor: „Doamne cât de frumos este să fim noi aici, în slavă, în lumina cea dumnezeiască”. 

În limba greacă se folosește același cuvânt și pentru „frumos” și pentru „bine”: „kalós”. Așa este și omul: ori de câte ori descoperă frumusețea cea dumnezeiască, vrea să stăruie în ea, să rămână în ea și să se bucure cât mai mult de aceasta. Toți sfinții Bisericii noastre au replicat, într-un mod atât de minunat și de dumnezeiesc, starea și vederea pe care Hristos le-a împărtășit-o ucenicilor Săi, și anume un trup îndumnezeit și plin de energiile necreate, de lumina dumnezeiască. 

Sfânta Teodora de la Sihla a fost învrednicită și ea, ca toți cei care Îl urmează în mod responsabil, autentic, și fără niciun fel de intermitență pe Hristos, să primească lumina cea dumnezeiască și să devină, ea însăși, lumină. Dovadă sunt mărturiile din Sinaxar, din biografia ei duhovnicească. 

Au fost atâția care au surprins-o pe Sfânta Teodora de la Sihla fiind învăluită de lumină și având rugăciune de foc, cu mâinile ridicate înspre cer, devenind ea însăși foc și lumină. În fața unei asemenea vederi duhovnicești, nu poți decât să te uimești și să spui: „Ce frumos este omul aflat în lumină!”

De aceea, momentul Schimbării la Față a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este și o descoperire a omului, așa cum l-a gândit Dumnezeu, frumos, plin de lumină, plin de slava cea dumnezeiască. 

Cât de dragi ne sunt oamenii frumoși! Și aici nu am în vedere frumusețea ca și categorie estetică, lumească, ci acea frumusețe lăuntrică, care este o lucrare duhovnicească, un dar al Duhului Sfânt, pe care Părinții Bisericii îl numesc „Duhul Frumuseții”. 

Când vine Duhul Sfânt, când lumina necreată ne cercetează, noi devenim oameni frumoși, și este vorba despre o frumusețe de dincolo de lumea aceasta. 

Noi ne bucurăm când vedem un peisaj sau când întâlnim un om frumos la suflet, care are anumite virtuți pe care și le pune în lucrare și ni le împărtășește, și am vrea să stăm cât mai mult în preajma aceluia. La fel,  în inima unui peisaj rămânem, de multe ori, fără cuvinte, suntem atât de prinși, învăluiți de duhul acelei frumuseți, încât nu ne mai rămâne decât o singură alternativă: să stăm în contemplație. Așa cum stă un artist sau cineva cu un ochi foarte format în fața unui tablou de o frumusețe extraordinară și de valoare artistică. De multe ori, poate că și zumzetul unei păsări, oricât de fin și imperceptibil ar fi, ne deranjează când suntem prinși de șuvoiul acelei frumuseți. Să ne închipuim ce înseamnă să vedem un om frumos, adică un om sfânt. Omul sfânt este frumos prin excelență, fiindcă are sălășluit în el harul lui Dumnezeu, și o lucrare tainică în inima sa.

Marele romanicer rus, Dostoievsky, spunea că „Frumusețea va salva lumea”. Unii au încercat să dea tot felul de interpretări, în sensul unei adânciri în estetica ce ține de lumea aceasta – este și aceasta o binecuvântare, însă o treaptă premergătoare, atât de imperfectă în comparație cu frumusețea pe care ne-o dă Însuși Dumnezeu-Omul. 

El este Însuși Frumusețea absolută, întrupată, venită la noi oamenii. Și-a asumat firea noastră, a luminat-o și, de aceea, apostolii au rămas în stare de uimire și au căzut cu chipurile lor la pământ, pentru că au văzut frumusețea aceasta extraordinară. De abia Petru a reușit în curajul lui și în firea lui puțin mai temperamentală, să-I spună Domnului: „Cât de minunat și frumos este aici lângă Tine, Doamne, că Te vedem pe Tine în frumusețea cea dumnezeiască, în lumina cea dumnezeiască!” 

Însuși Dostoievsky, într-o scrisoare ulterioară acestui roman, spune că „frumusețea care va salva lumea” este însuși Hristos, Frumusețea infinită, dumnezeiască, pe care dacă o vezi, te îndrăgostești de ea. Știa, acest romancier, ce spunea. A pus în gura Prințului Mâșkin aceste cuvinte. Și cei care l-au auzit, au zis că a înnebunit, că este îndrăgostit, și că de aceea spune acest cuvânt profetic. Da, era el îndrăgostit de ceva ce ținea de dincolo de lumea aceasta: de frumusețea aceasta duhovnicească, dumnezeiască, așa cum au văzut-o ucenicii în trupul îndumnezeit al lui Hristos, țâșnind din ființa Sa dumnezeiască; primim lumina aceasta în Taina Botezului, și devenim cu toții oameni frumoși, minunați.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că frumusețea spirituală a omului este alterată de păcate:

Din păcate, așa cum ne spune Sfântul Chiril al Alexandriei, păcatul este cel care distruge frumusețea din noi, ocultează această frumusețe duhovnicească din viața noastră și ne facem urâți. 

Oricât de bine am arăta din punct de vedere fizic, și oricât am vrea noi să mimăm o anumită frumusețe, de care poate ne lăsăm vrăjiți, dacă am avea experiența unei frumuseți suprafirești și a unui om sfânt și deosebit am rămâne îndrăgostiți.

Sfântul Isaac Sirul ne spune că „cel care are smerenie, crește în frumusețe” - în frumusețea aceasta spirituală. Din păcate, pentru noi, multe din cele pe care le spunem, credem că sunt niște metafore splendide; pentru sfinți, acestea erau conținuturi de viață. Dacă el, sfântul, a rostit că L-a văzut pe Domnul, pentru el aceasta însemna totul. Sau când descriau frumusețea Domnului, nu era numai o simplă poezie; putea fi poezie, până într-un anume punct, pentru că limbajul nostru este atât de sărac în a turna în cuvinte ceea ce este dincolo de cuvinte și în rest, e numai tăcere. Când Îl vedeau pe Domnul, de o frumusețe suprafirească, blând, plin de lumină, se îndrăgosteau iremediabil. Nimic din lumea aceasta nu mai putea fi tentant și să-i distragă într-o anumită direcție. Era doar Domnul, erau „răniți”, așa cum noi, ca oameni, putem fi „răniți” de frumusețea unei persoane - însă, la un nivel mult mai profund și mult deasupra acesteia este „rana” pe care o lasă Hristos prin frumusețea vederii Sale. Sunt convins că și Sfânta Teodora L-a văzut pe Hristos în frumusețea slavei dumnezeiești și ea însăși, stând în prezența lui Hristos, a devenit frumoasă, lumină, foc și numai rugăciune.

 Când noi stăm lângă un om bun, cu un caracter frumos, dacă-l iubim, împrumutăm, fără efort, din trăsăturile lui. Semănăm tot mai mult cu cel pe care îl iubim. Este un transfer de conținut de viață dinspre persoana iubită înspre noi, cei care iubim; și dintr-o dată, devenim și noi oameni buni. Uneori ne minunăm de prefacerea noastră spirituală. 

Așa se întâmplă cu sfinții, care stau în preajma lui Dumnezeu, Care este frumusețe. Frumusețea aceasta este că Dumnezeu-Emanuil este cu noi, a venit printre noi, și Duhul Sfânt - Duhul acesta al frumuseții -, este cel ce ne dă putința ca noi să fim cu Dumnezeu. Vedeți ce schimb frumos? Vine Frumusețea absolută, Emanuel (cu noi este Dumnezeu), Se întrupează, noi ne împărtășim de lumina Sa și, prin Duhul Frumuseții, Duhul Sfânt, noi suntem cu Dumnezeu. 

Preasfinția Sa a citat două texte, din Sfântul Vasile cel Mare și din Arhimandritul Vasilios Gondikakis, care descriu frumusețea spirituală ca rezultat al întâlnirii omului cu lumina cea necreată, izvorâtă din Dumnezeu:

Vă aduc în atenție două texte care aș vrea, într-un fel, să susțină neputința mea de a descrie ce înseamnă frumusețea aceasta a lui Dumnezeu, la care putem deveni și noi părtași - și devenim să știți, prin Liturghie, fiindcă Liturghia este Taborul (nu e metaforă), aici este lumina. 

Dacă noi vom ajunge la starea aceea să spunem „Doamne, ce bine e aici, ce frumos este aici, la Liturghie, să mă desprind de pământ și să fiu cu inima mea în cer, și după ce m-am împărtășit cu Trupul și Sângele Tău, frumusețea absolută, Tu, Hristoase, să spun și eu «Am văzut lumina cea adevărată»” -aceste cuvinte nu vor mai fi o simplă cântare de la strană, rostită și aceea, grăbit, printre multe altele. Cântarea aceasta are coerența ei; e o mărturisire acolo și dacă noi spunem că „am văzut lumina” și, de fapt, nu am văzut-o, suntem mincinoși. Sigur că Domnul se uită la neputința noastră și ne vede cum suntem și ne primește așa, cu metehnele noastre.

 Sfântul Vasile cel mare spune așa: „Negreșit, frumos e orice suflet, privit în simetria puterilor sale proprii. Dar frumusețea cea mai adevărată, cea mai dorită, adică cea legată de firea cea dumnezeiască și fericită, se poate privi și se poate contempla numai de cel ce are mintea curată, de cel ce-și ațintește ochii la luminile și harurile lui Dumnezeu. Se împărtășește cu ceva de la El și ca de la o culoare, își colorează propriul lui chip cu o strălucire înfloritoare”.  -Așa se întâmplă dacă noi stăm în preajma Domnului: primim culoarea Duhului Sfânt, lumina -  „Aceasta e pricina pentru care și fața lui Moise a fost slăvită, vorbind cu Dumnezeu, fața lui s-a împărtășit de frumusețea Aceluia”.

Și un al doilea text, care susține și descrie tot cea ce v-am împărtășit până acum. Un text luat dintr-un părinte contemporan, un mare stareț din Sfântul Munte, Arhimandritul Vasilios Gondikakis, dintr-o carte intitulată, foarte sugestiv, „Frumusețe și isihie”.  Alăturarea celor doi termeni nu este întâmplătoare. Când un suflet este frumos, el este și liniștit, are și multă pace. Când în noi se află rumoarea și gălăgia patimilor, suntem urâți și-i urâțim și pe cei din jurul nostru, ne desfigurăm și, din păcate îi desfigurăm și pe cei din jurul nostru. 

Să vedeți cum descrie ce înseamnă sfântul sau un om frumos duhovnicește:

„Frumusețea bunătății și iubirii sfinților, te cheamă, te farmecă și te judecă. Frumusețea adevărată este vrednică de iubit, revarsă iubire și-l învață pe om să iubească bunătatea, dăruirea, și jertfa. Crezi și trăiești că Dumnezeu este iubire și frumusețe inexprimabilă, manifestarea iubirii Lui e o manifestare a frumuseții, și frumusețea Lui e un dar ce se transmite, se împărtășește din bogăția Lui. Sfântul e filocalic, adică iubitor de frumusețe, nevoindu-se, este un făuritor de frumusețe și nu se luptă simplu, cu culorile sau cu sunetele sau cu cuvintele, ci se luptă cu el însuși în întregime. Își modelează ființa lui, caută să se dăruiască integral lui Dumnezeu pentru ca El să-l modeleze, să-i spună conștient «Nu voia mea ci voia Ta să se facă». Când reușește aceasta, atunci toate i le dăruiește, ora aceea, fără să o aștepte. Toată viața lui este pecetluită de această oră a Crucii și a Învierii. Toată viața lui devine acel ceas al judecății din care izvorăște în dar frumusețea mântuirii și maturitatea liniștii pururea vii. Nu vorbește, scrie, creează sau se liniștește, cu altă tihnă, cu altă întărire pentru că altul lucrează, vorbește scrie și lucrează în locul său, adică Domnul cel Preafrumos. Fiecare ceas este o jertfă, o ofrandă a lui, și de aceea se și ivește o frumusețe inexprimabilă. Fiecare încercare este o binecuvântare. De aceea rămâne liniștit și recunoscător. Se face tot rană, tot izvor de veselie. Trăiește Vinerea Mare și Învierea în același ceas. De fiecare dată moare și de fiecare dată învie. Înțelege că viața nu este viața biologică, ci o ieșire din mormânt și o biruință a morții în fiecare ceas. Totul este un dar dumnezeiesc, o revelație minunată.” 

Sfânta Cuvioasă Teodora a fost părtașă acestei frumuseți suprafirești, trăind în lumină, devenind ea însăși rugăciune - nu numai să aibă rugăciunea pe buzele ei. Dacă stăm în preajma Domnului, putem deveni și noi frumusețe, și mai ales dacă vom căuta să extirpăm din viața noastră, pe cât ne stă în putință, păcatul, cel care ocultează și, așa cum spune sfântul Chiril al Alexandriei, distruge frumusețea duhovnicească din om. 

Doamne, dă-ne să simțim frumusețea Ta, ori de câte ori venim la Liturghie și ne împărtășim cu Tine, când venim la sfintele slujbe și când ne rugăm acasă. Dă să simțim că noi devenim oameni frumoși! 

Dacă vom avea și smerenie, vom crește, negreșit, în frumusețe. 

 Sursa foto: doxologia.ro