Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele protopop Adrian Chirvasă și părintele capelan Ioan Petronel Agarici.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a explicat îndemnul Mântuitorului de a nu-i judeca pe semeni:

«De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă? Sau cum vei zice fratelui tău: Lasă să scot paiul din ochiul tău şi iată bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău» (Matei 7, 3-5)

Pasajul evanghelic face parte din „Predica de pe munte” - o sinteză a învățăturilor pe care Hristos ni le-a lăsat să le aplicăm în viața noastră.

Hristos ne îndeamnă să nu judecăm. Este unul din îndemnurile pe care le ignorăm cel mai mult. Avem tendința de a judeca cu cea mai mare lejeritate, fără să ne mustre conștiința. Aceasta se întâmplă pentru că suntem locuiți de mândrie.

Când judecăm, nu mai avem capacitatea de a ne cunoaște pe noi înșine, de a ne vedea propriile carențe și deficiențe.

Hristos folosește o metoforă despre cel care are tendința, aproape naturală, de a-l judeca permanent pe semenul său, spune că „cel care judecă are o bârnă în ochiul său”. În acest context este clar că ochiul este blocat, nu are cum să mai vadă așchia din ochiul celuilalt. Sensul este că cel care judecă poate avea patimi mult mai mari decât cel judecat. Aceste vicii sunt în ochii sufletului ca niște bârne imense, însă acela nu are cum să conștientizeze acest lucru pentru că este tot timpul focusat pe greșelile celuilalt.

Una din specialitățile celui care are tendința de a judeca permanent este să pescuiască greșelile semenului. Dacă în sufletul celui care judecă este și ură și răutate, acesta va transforma registrul existenței sale într-o preocupare muribundă, aproape comparabilă cu a criminalului, cu a celui care își urmărește tot timpul victima.

Omul care judecă are tendința de a exagera, de a plusa când descoperă o anumită deficiență spirituală sau comportamentală. El are preocuparea de a duce mai departe, de a rostogoli ceea ce a trecut prin filtrul minții sale răutăcioase, cu gândul de a murdări imaginea celui pe care nu îl suportă.

Hristos ne spune că cel care judecă pe semenul său este ca și cum l-ar ucide. Îl ucidem prin gândurile permanente de judecată. Nu mai avem capacitatea și sensibilitatea de a vedea și ceea ce este bun în acea persoană.

Ne concentrăm numai pe ceea ce este negativ, iar mare parte din ceea ce vedem și despre care credem că sunt lucruri obiective, sunt rodul răutății noastre. Un om, când este rău, nu poate fi obiectiv. Obiectivitatea este numai la Dumnezeu. Oricât ne-am strădui și am susține că încercăm să fim obiectivi în relațiile cu cei de lângă noi, nu reușim. În mod evident, atitudinile noastre sunt și consecința mentalității sau a unei stări de suflet pe care o avem față de o anumită persoană.

Cel care are răutate și judecă permanent, îl ucide pe semenul său.

Hristos folosește această imagine care a intrat în fondul lexical al poporului român: „să vezi mai întâi bârna din ochiul tău și apoi paiul din ochiul semenului”. În limba greacă termenul folosit pentru „pai” este „așchie”. Este o corespondență foarte bună între bârnă și așchie (care și înțeapă). Hristos vrea să scoată în evidență că noi, care purtăm atâtea păcate, credem că avem competența morală de a ne pronunța asupra stării spirituale a semenului nostru.

Cuvântul lui Hristos este foarte actual, ar merita să îl avem ca deziderat.

Maniera în care judecăm pe cineva se va întoarce împotriva noastră ca un bumerang. În logica morală, faptele sunt cele care se răzbună pe noi (este greșit să spunem că Dumnezeu se răzbună). Cu cât nedreptățim pe cineva mai mult, iar acea persoană este nevinovată, cu atât, la un moment dat al vieții noastre, când poate suntem pe culme, va veni și căderea.

Nevinovăția omului pe care îl batjocorim și căruia îi murdărim identitatea, se urcă la cer ca sângele lui Abel și își cere tributul.

Părintele Episcop Ignatie a afirmat că cel care judecă se substituie lui Dumnezeu:

În Pateric ni se spune că „cel care judecă este un fel de antihrist”. În limba greacă, „antihrist” înseamnă „a te pune în locul lui Hristos” (este mai mult decât a fi împotriva lui Hristos, căci presupune a-L detrona pe Domnul).

În Evanghelie ni se spune că lui Hristos, Dumnezeu-Fiul, I s-a dat calitatea de a judeca, nu nouă. Cel care judecă face practic un furt de calitate, se pune în locul lui Dumnezeu.

De ce nu avem calitatea de a judeca? Nu numai pentru că am fi subiectivi, ci pentru că nu avem profunzimea de a plonja în adâncul sufletului omului. Noi ne oprim la aparențe.

Adevărata cunoaștere a semenului este atunci când avem capacitatea de a pătrunde dincolo de ceea ce ni se oferă ca interfață (comportament, mod de a vorbi). De pildă, cineva poate să fie foarte elegant, însă în inima sa să colcăie de ură față de noi.

Să nu avem încredere în oamenii care lingușesc. Sunt primii care vor trăda, cu aceeași ușurință cu care lingușesc. Este preferabil omul care are curajul (nu nesimțirea) de a spune lucrurilor pe nume.

Sinceritatea presupune foarte multă eleganță și grijă de a nu-l răni pe semenul nostru prin ceea ce îi spunem. Intenția sincerității nu este de a-l asfixia pe celălalt prin „adevărul” pe care credem că îl deținem. Sinceritatea presupune o atitudine de grijă și de a repara o situație, iar nu de a demonstra celuilalt că este în groapă. Aceea  nu este sinceritate, ci o formă de răutate mascată.

Preasfinția Sa a explicat cum se armonizează îndemnul de a nu judeca cu critica adresată celorlalți:

Cum se împacă cuvântul lui Hristos cu critica? Mitropolitul Bartolomeu Anania avea un cuvânt foarte frumos: „prefer să fiu demolat de niște critici profesioniști, decât să fiu lingușit de cei care își urmăresc doar interesele proprii”.

Când criticăm pe cineva nu presupune, dacă suntem oameni morali, a-l judeca. Începem să îl judecăm în momentul în care critica are în ea răutate și venin. Dacă avem un punct de vedere disonant, dar suntem preocupați să fim și extrem de eleganți, ne menținem în zona criticii extrem de benefice. Avem nevoie ca oamenii să ne spună unde greșim.

Cei care își asumă o atitudine totalitară, dictatorii, nu au nevoie să li se spună că au greșeli, ci că sunt infailibili.

Atunci când criticăm, ar trebui să ne gândim cum am vrea ca cineva să ne adreseze o critică. Toți am vrea să ni se spună, cu foarte multă dragoste, îngăduință și sensibilitate, că suntem într-o eroare. Atunci avem și disponibilitatea de a primi o critică.

O primim altfel decât atunci când celălalt se năpustește asupra noastră și vrea să ne demonstreze, cu orice preț, deși noi ne-am dat deja seama, că suntem în eroare, și vrea să pluseze și să ne umilească. O asemenea atitudine este extrem de reprobabilă din punct de vedere moral.

Să fim atenți la propriile noastre deficiențe. Când suntem atenți la neputințele noastre, în mod firesc vom avea foarte multă îngăduință și față de cel de lângă noi.

Un om avea doi saci pe umerii săi. În sacul din față erau păcatele semenilor săi, iar în spate erau păcatele sale. Sacul din spate era mai greu decât cel din față, însă nu putea să își întoarcă capul ca să își vadă păcatele. Era hipnotizat și concentrat pe sacul din fața sa, unde erau neputințele și păcatele celorlalți.

Unii se hrănesc cu păcatele semenilor. Părintele Paisie Aghioritul ne spune că omul care judecă și este preocupat în a pescui răutatea, se aseamănă cu muștele care caută mizeria, în contrast cu albinele care caută florile, ca și cum nu ar exista nimic urât mirositor în jur.

După Sfânta Liturghie, Ierarhul Hușilor, însoțit de personal din conducerea instituției, i-a vizitat pe deținuții care nu au putut fi prezenți la slujbă.