Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre patima invidiei, care îi putem ucide sufletește pe semenii noștri:

«După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: „Să ieşim la câmp!” Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât» (Facerea 4, 8)

În rânduiala acestei Liturghii, pe tot parcursul Postului Mare, se citesc pasaje din Cartea Facerea și din Pildele lui Solomon. Această prezență a textelor din cartea Facerea în cadrul Liturghiei Darurilor înainte sfințite, este un indiciu a unei rânduieli care exista în Biserica primară.

În acest răstimp al Postului Mare, până în Sâmbăta Mare, ziua premergătoare Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, erau pregătiți catehumenii - cei care își exprimau dorința de a primi botezul, de a deveni ai lui Hristos. Erau pecetluiți, în momentul în care își exprimau această dorință, cu semnul Sfintei Cruci pe frunte, prezentați în fața episcopului și apoi rânduiți ca să participe la o serie de cateheze, de transmitere a credinței prin viu grai. 

Această perioadă a catehumenatului sau a pregătirii pentru a-L primi pe Hristos și până în momentul când erau botezați și apoi împărtășiți cu Trupul și Sângele Lui, era o perioadă de trei sau patru ani. În felul acesta ne-au rămas mai multe tâlcuiri la Cartea Facerea, pentru că episcopii erau direct implicați în cateheze și săvârșeau Taina Sfântului Botez pentru cei ce doreau să-L primească pe Domnul. În felul acesta s-a statornicit în rânduiala Liturghiei Darurilor înainte sfințite, pe tot Parcursul Postului Mare, mai multe fragmente din Cartea Facerea. 

În această seară a fost rânduit să fie citit fragmentul din Cartea Facerea în care ni se vorbește despre prima crimă din istoria umanității, săvârșită de către Cain asupra lui Abel, fratele său. Mobilul acestui gest necugetat, abominabil, săvârșit de către Cain față de Abel rezidă în invidie, într-o răutate care nu mai putea fi oprită. Deducem acest lucru, cu maximă limpezime, din faptul că imediat după ce Cain s-a întristat că Dumnezeu nu s-a uitat la jertfa din roadele pământului, i Se adresează Domnul în felul acesta, parcă ajutându-l sau trezindu-i conștiința să fie atent că invidia, răutatea fără margini poate să îl aducă în punctul în care va săvârși un gest reprobabil din punct de vedere moral, un gest abominabil.

Într-un fel, Dumnezeu îi dă un semnal de alarmă, să se oprească și să se îndrepte, să se căiască pentru atitudinea pe care o are, pentru invidia din sufletul său: „Pentru ce te-ai întristat și pentru ce s-a posomorât fața ta? Când faci bine, oare nu-ți este fața senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la ușă și caută să te târască, dar tu biruiește-l!”

În acest avertisment, Domnul îi aduce în fața conștiinței lui Cain consecințele nefaste, dramatice care decurg din păcatul invidiei, unul din păcatele care se hrănește, cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur, din faptele bune ale celor din jurul nostru.

Cain nu a reușit să-și potolească invidia și răutatea. Nu a reușit să se adâncească în pocăință, cugetând în sinea sa de ce Dumnezeu nu a vrut să-i primească jertfa. Sfântul Ioan Gură de Aur, în tâlcuirea sa la acest pasaj, ne spune așa de frumos că „Dumnezeu se uită întotdeauna la voința omului”, la ce vrea omul, nu la ceea ce vedem noi în exterior. În cazul celor doi, Cain a adus jertfe din roadele pământului, iar Abel a adus jertfă din întâii născuți ai oilor sale și din ceea ce era cel mai bun, pentru că se cuvine să-I dăm lui Dumnezeu ceea ce este cel mai deosebit și mai de preț în ochii noștri, cu gând smerit și cu întreaga ființă. 

Cain a adus așa, la modul întâmplării, din toate roadele pământului, nu a ales ceea ce era mai bun. Abel a adus ce era cel mai deosebit, nu că ar aștepta Dumnezeu din partea noastră această formă de atitudine, ci ca noi să învățăm să fim recunoscători. 

Cain, în loc să se căiască, a săvârșit păcatul îngrozitor al uciderii fratelui său. A fost primul fratricid din istoria umanității. 

Preasfinția Sa a arătat, pornind de la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, cum invidia se convertește în fratricid:

Acest fratricid se repetă duhovnicește ori de câte ori invidiem pe cei din jurul nostru, ori de câte ori ne comportăm cu răutate, ca și cum celălalt nu merită să se bucure de cele bune, să prospere, nu merită să simtă satisfacția muncii sale. 

Acest prim fratricid din istoria umanității are drept deviză ceea ce ne spune atât de sugestiv Sfântul Ioan Gură de Aur, referindu-se la cuvântul lui Cain care i-a spus lui Abel „să ieșim la câmp”, și Abel împlinește cuvântul, dovadă că era smerit față de fratele său cel mai mare. 

Însă în spatele acestui îndemn, care poate părea nevinovat, se ascundea ceva mișelește și foarte murdar, așa cum, de multe ori, în spatele cuvintelor meșteșugite, sub umbrela unei atitudini duhovnicești, se poate ascunde gândul murdar al uciderii. Iar uciderea nu este nevoie să fie neapărat de natură fizică, ci există și o ucidere sufletească. 

Însuși Domnul ne spune, în Predica de pe Munte, că tot cel ce va zice „nebun” fratelui său este vrednic de osânda gheenei. El nu are în vedere o boală clinică, ci se referă la tot cel care-l desconsideră pe aproapele său și crede că nu ar fi în stare să facă lucruri bune, frumoase și îl disprețuiește, murdărindu-l, maculându-l prin calomnii. 

Acest cuvânt al lui Cain este sintetizat atât de frumos de Sfântul Ioan Gură de Aur în următoarele cuvinte - deviză a fiecăruia care se comportă și se clonează în ipostaza lui Cain, devenind un Cain: „Cuvintele sunt de frate, dar gândul de ucigaș”. Adică împachetăm foarte bine ceea ce dorim să transmitem, dar mișelește îl strivim pe semenul nostru. Suntem ca un șarpe viclean care așteptăm să fim luați în brațe, ca mai apoi să mușcăm cu putere și să înveninăm sufletul celui care este lângă noi. 

Aceste cuvinte ale lui Cain, care spune „să ieșim la câmp” sunt de frate, dar gândul este de ucigaș. Acest gând de ucigaș este născut și hrănit din răutatea care nu mai avea niciun fel de stavilă în fața nimănui. 

Unii încearcă să motiveze că răutatea are o anumită rațiune, în sensul că atunci când cineva ne rănește profund și ne deposedează de ceea ce ne este cel mai drag și cu care ne identificăm ca oameni, noi ieșim la atac. Adesea se motivează acest lucru. Dar este total greșit, pentru că în fața lui Dumnezeu asemenea ieșiri nu au în spatele lor decât multă răutate.

Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că atunci „când omul se manifestă în răutatea lui, este mai sălbatic decât animalele”. Nu-l mai putem recunoaște în nimic din ceea ce face el, când este obsedat în a fi rău și în a se răzbuna. Așa cum s-a comportat Cain față de fratele său, Abel. 

Sfântul Ioan Gură de Aur descrie astfel starea celui care este cuprins de răutate, înveninat de răutate:

„Atât de sălbatic este omul când e pornit spre rău. După cum este mare și de preț omul, ființa aceasta cuvântătoare, mai ales când este pornit spre săvârșirea virtuții, tot așa este crud ca animalele sălbatice când înclină spre rău. Iar când s-a sălbăticit ca fiarele, ființa aceasta blândă și cugetătoare întrece cu mult în sălbăticie animalele sălbatice.”

Probabil că toți am avut experiențe de felul acesta, când am fost martorii unei dezlănțuiri a răutății, care am simțit că ne-a zdrobit și desființat ca oameni. Ceea ce este foarte trist este că mulți își justifică răutatea exact ca și Cain. În sensul că sub umbrela unui îndemn bun, a unei preocupări bune, stă un gând ucigaș sau, cum se exprimă Sfântul Ioan Gură de Aur, „cuvintele sunt de frate dar gândul este de ucigaș”. 

În cadrul slujbei, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotonit întru ierodiacon pe monahul Gavriil Asaftei, pe seama Mănăstirii Bujoreni.