În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor i-a îndemnat să se raporteze cu mai multă atenție la realitatea morții și a Judecății ce nu ocolește pe nimeni:

Din perspectiva morții, vom înțelege ce înseamnă, cu adevărat, viața.

Cred că cea mai frumoasă atitudine față de viață ar trebui să o avem, luând aminte la cei care stau la căpătâiul celor care sunt pe punctul de plecare din lumea aceasta.

Ne comportăm atât de atent, împărtășim atât de multă dragoste, toate gesturile capătă o semnificație aparte, specială, pentru că ne gândim că omul acela, în câteva clipite, nu va mai fi – va fi doar un pumn de țărână, în care nu mai este suflare. Suntem așa de atenți, ca omul acela muribund, care se află pe buza prăpastiei acestei vieți, să plece adâncind în inima lui chipul dragostei pe care noi i-o împărtășim.

Nu ne mai permitem luxul de a ne risipi în ceea ce este nesemnificativ, și suntem atenți să dăruim tot ceea ce este mai frumos din inima noastră acelei persoane care pleacă în lumea veșniciei.

Așa ar trebui să fim, fiecare dintre noi, în viața aceasta: să acordăm o atenție deosebită la tot ceea ce ține de suflet, la faptele bune, la modul cum ne comportăm unul față de celălalt – să fim atenți să nu ne rănim – lucru pe care îl facem cu foarte multă ușurință (ne rănim, urzim tot felul de minciuni, iar toate acestea le vom lua cu noi la Judecata de Apoi, unde ne vom întâlni cu Hristos, și de credem, și de nu credem).

În fața lui Hristos, la Judecata de Apoi, vom da jos toate măștile pe care le purtăm, și ne vom vedea fiecare, așa cum ne-am raportat în inima noastră.

În viața aceasta pământească ne mai fentăm unii pe alții, suntem ipocriți, falși, îi ducem în eroare pe cei de lângă noi – ne comportăm așa încât, prin gesturi, transpare că este dragoste, dar inima colcăie de ură, de răutate și de bârfă.

La Judecata de Apoi nu mai putem face astfel, și va fi foarte trist să-l descoperim pe cel de lângă noi, care s-a comportat ipocrit, și să-l vedem exact în modul cum s-a raportat față de noi.

La Judecata de Apoi, tot ceea ce noi am săvârșit – cu gândul, cu fapta, cu simțirile noastre cele mai ascunse – toate vor deveni o evidență, pe care nu o vom putea nega în niciun fel.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că Judecata este înfricoșătoare, pentru că ni se va deschide conștiința ca o carte, și vom citi tot ceea ce am făcut, voluntar sau involuntar, premeditat sau mai puțin premeditat. Toate se vor deschide în fața noastră, iar păcatele noastre ne vor osândi spre chinul veșnic, iar dacă am săvârșit fapte bune, acelea ne vor blagoslovi spre fericirea cea veșnică.

Să luăm aminte la viață noastră, fiindcă nu suntem veșnici. Să trăim ca și cum am muri, iar nu ca și cum n-am muri niciodată.

Chiar dacă este o realitate în fața căreia toți capitulăm, totuși, nu suntem atât de pătrunși de acest adevăr – că vine clipa în care cu toții vom muri, și vom lua cu noi ceea ce am făcut, bun sau rău.

Părintele Laurențiu Irimia a fost, vreme de 35 de ani, parohul bisericii din localitatea Epureni, comuna Duda Epureni.

 Părintele Laurențiu s-a născut la data de 30.08.1962, în localitatea Huși, județul Vaslui, iar după absolvirea Seminarului Teologic „Veniamin Costachi” de la Mănăstirea Neamț, promoția 1984, a fost hirotonit preot de către Preasfințitul Eftimie Luca, pe seama Parohiei Epureni. Aici a restaurat capital biserica, capela mortuară și casa de prăznuire, îngrijindu-se îndeaproape, ca un adevărat părinte duhovnicesc, de viața spirituală a enoriașilor săi, identificându-se atât cu bucuriile, cât și cu suferințele lor.