Din soborul slujitorilor au făcut parte şi părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele protopop Vasile Lăiu, protosinghelul Euharist Micu, stareţul Mănăstirii Bujoreni, şi părintele paroh Valeriu Sin.

Explicând fragmentul evanghelic citit în cadrul slujbei, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre darul făcut nouă de Hristos, prin jertfa Sa de pe cruce:

„Pasajul evanghelic ne readuce aminte adevărul fundamental pe care Hristos ni L-a împărtăşit prin răstignirea Sa pe cruce, prin faptul că El şi-a dat viaţa integral pentru noi, cei care nu meritam lucrul acesta.

Adevărul acesta, pe care îl descoperim, prin crucea Mântuitorului, este faptul că dragostea niciodată nu reproşează nimic.

Hristos a fost răstignit pe cruce, batjocorit, calomniat, dispreţuit. Când i-a fost sete, în loc de apă, a primit oţet şi fiere, în loc să primească recunoştinţă, a primit ură şi lipsă de respect.

Hristos, când a fost răstignit, nu a primit din partea oamenilor absolut nimic.

El a dăruit totul, dragostea Sa, răbdarea Sa, atenţia Sa şi, mai presus de toate, jertfa Sa mântuitoare. Nu le-a reproşat nimic celor care se comportau într-o manieră nedemnă de ei.”

Preasfinţia Sa a afirmat, în privinţa dragostei, că nu este nevoie să întărim, prin vreun adverb, autenticitatea ei:

„Dragostea nu poate fi decât numai adevărată, numai autentică. Orice fel de sentimente, pe care noi le manifestăm faţă de cei din jur, când în îndărătul lor sunt interese meschine, nu pot fi numite dragoste.

Dragostea adevărată este cea care nu reproşează absolut nimic.

Are această capacitatea de a-şi asuma răzbunarea celui de lângă noi, are capacitatea de a-şi asuma inclusiv răutatea pe care noi nu am făcut-o.

Aşa cum Îl vedem pe Hristos pe cruce! Toţi s-au dezlănţuit împotriva Lui, toţi s-au descărcat în răzbunarea lor. Hristos nu spune niciun cuvânt de apărare sau de reproş în faţa unei asemenea atitudini.

Cât de greu este să găseşti omul care iubeşte în felul acesta, ca Dumnezeu, ca Hristos pe cruce!

Acesta este adevărul fundamental pe care îl descoperim întotdeauna prin cruce! Ni se dezvăluie ce înseamnă să iubeşti în mod autentic”.

Ierarhul Huşilor a comparat atitudinea noastră, când cineva ne greşeşte, cu atitudinea pe care trebuie să ne-o inspire Domnul Hristos:

„Noi, în general, când iubim, reproşăm când apare un moment de fisură, un moment de blocaj de comunicare între două suflete.

Instinctiv, spontan, instantaneu, primul lucru pe care îl facem este să reproşăm ceva celui despre care spunem că îl iubim.

Adevărata măsură a dragostei este să nu reproşezi, niciodată, nimic!

Îmi veţi spune că este imposibil aşa ceva! Este imposibil pentru că încă nu ştim ce este cu adevărat dragostea.

Încă nu ne-am asumat şi nu am reuşit să adâncim cum ne-a iubit Dumnezeu pe cruce. Încă nu suntem conştienţi de ceea ce a făcut Hristos, Dumnezeu-Omul pe cruce, pentru fiecare dintre noi. Ne-a iubit într-un fel aşa cum nimeni, niciodată, nu ne va iubi”.

Totodată, Preasfinţia Sa a arătat că exemplul de dragoste dat de Mântuitorul nu este imposibil de urmat:

„O asemenea dragoste desăvârşită, dumnezeiască, frumoasă, este posibilă!

Cum ne iubesc mamele noastre, pe fiecare dintre noi? Ne iubesc ca Dumnezeu!

O mamă, oricât de rătăcit ar fi fiul ei, oricât de pierdut, oricâte tentative de a renunţa la căminul familial ar avea, nu renunţă la copilul ei. Îl aşteaptă să se întoarcă!

În sufletul mamei rămâne această dragoste pe care nimeni, niciodată nu o poate clinti.

Mamele au primit darul acesta de la Dumnezeu, să iubească ca şi El. Aşa ne iubeşte Dumnezeu pe fiecare dintre noi, mai ales şi mai mult, atunci când nu merităm”.

Un semn prin care putem identifica dragostea reală, manifestată de celălalt, este sentimentul, ce se naşte involuntar în suflet, că noi nu merităm ceea ce ni se oferă:

„Când cineva ne copleşeşte cu dragostea şi atenţia sa, când trăim sentimentul că nu merităm acea dragoste, atunci este dragoste autentică.

Când consideri că ţi se cuvine, nu mai este dragoste autentică.

Dragostea autentică niciodată nu o merităm şi simţim că este cea care ne copleşeşte pe fiecare dintre noi. Aşa cum ne iubesc părinţii noştri! De câte ori nu le-am greşit şi cum ne-au primit şi câtă disponibilitate şi capacitate de iertare au avut! Nu numai părinţii, ci chiar şi soţia sau soţul!

Aceasta este dragostea adevărată, când tu simţi că nu meriţi să primeşti aceste lucruri”!

Un alt aspect pe care Părintele Episcop Ignatie l-a semnalat este uşurinţa cu care renunţăm la cel de lângă noi:

„Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci ne descoperă că a iubi înseamnă a nu reproşa absolut nimic şi a nu renunţa la dragoste.

Cât de uşor renunţăm la oamenii pe care îi iubim!

Este suficient să ne greşească ceva! Omul care făcea parte din ecuaţia vieţii tale, care era esenţial pentru tine, în momentul în care ţi-a greşit, eşti în stare să nu te mai intereseze absolut nimic despre el.

Adevărata probă a dragostei adevărate este cât avem capacitatea de a nu renunţa la omul pe care îl iubim!

Hristos, pe cruce, avea toate motivele, omeneşte vorbind, să renunţe la oamenii netrebnici, ingraţi, vicleni, care L-au batjocorit.

Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu putea să renunţe la dragoste pentru că El este însuşi dragostea. Să renunţe la dragoste ar fi însemnat să renunţe la El însuşi, ar fi însemnat să se renege pe Sine însuşi.

Cea mai mare nevoinţă a omului este să iubească aşa cum Dumnezeu ne iubeşte.

Dacă eşti sincer, dragostea poate să schimbe pe cineva, dintr-un om întunecat te poate face un om luminat.

Dintr-un om fără capacitate de jertfă, dragostea te poate converti într-un om cu disponibilitate de jertfă pentru semenul tău.

Sursa dragostei tale faţă de semeni trebuie să fie Hristos! În El să îţi pui încrederea”!

În cuvântul său, Părintele Episcop Ignatie a făcut referire şi la relaţiile din familie şi a arătat că dragostea autentică anulează competiţia:

„Sunt atâtea divorţuri, atâtea familii dezbinate, pentru că nu au descoperit dragostea!

Au pus întotdeauna pe prim planul vieţii lor, orice altceva, dar nu dragostea, cea care ar fi trebuit să îi unească!

În căsnicie pătrunde ideea aceasta de egalitate. Este o idee greşită, pentru că acest lucru trezeşte competiţii neloiale între cei doi soţi.

Din păcate, ideologiile lumii de astăzi aşa învaţă. O astfel de mentalitate greşită poate să destrame o familie.

Biserica vine cu o viziune mult mai profundă: bărbatul şi femeia sunt una! Dacă sunt una, nu au nevoie să alerge unul după celălalt şi să caute echilibrul, acea formă de a fi la acelaşi nivel.

Sunt una în Hristos! Aşa nu mai există concurenţă!

Un soţ, când se gândeşte la soţia lui, ar trebui să aibă convingerea că se gândeşte la el însuşi. La fel şi soţia! Aşa ne învaţă Biserica! Să ne asumăm acest mod de a iubi”!