Sărbătoarea Sfinților Zaharia și Elisabeta, părinții Sfântului Ioan Botezătorul, prăznuită de Biserică în data de 5 septembrie, este al doilea hram al Mănăstirii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” Ivănești, Protopopiatul Vaslui. Cu acest prilej, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a oficiat Sfânta Liturghie în altarul de vară al acestui așezământ.

Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele profesor universitar Dan Sandu, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” Iași, alături de părinți stareți de la mănăstirile din Eparhie sau părinți de la parohiile învecinate.

În cuvântul de învățătură, Părintele Episcop Ignatie a explicat de ce Sfinții Zaharia și Elisabeta sunt numiți în Sfânta Scriptură, „drepți și fără prihană”:

„Sfântul Evanghelist Luca, în câteva cuvinte, surprinde, într-o versiune esențializată, biografia spirituală a acestor doi părinți minunați.

Ni se spune despre ei că erau oameni „drepți și fără de prihană”, împlinind poruncile și cele rânduite de Dumnezeu.

Cu alte cuvinte, acești doi părinți au devenit vrednici ca Sfântul Ioan Botezătorul să se nască din ei. Sfântul Ioan este cel care a pregătit calea Domnului, care a avut, prin inspirație de la El, cea mai minunată cunoaștere despre Dumnezeu-Omul.

El este cel care Îl prezintă pe Hristos lumii, ca fiind „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”, ca pe Cel care și-a luat asupra Sa, fără de păcat fiind, păcatele și netrebniciile întregii umanități.

Părinții Sfântului Ioan s-au învrednicit să îl aducă, în această lume, pe cel care a trăit o viață foarte austeră, a fost un mare postitor și o conștiință extrem de lucidă, care nu accepta, sub nicio formă, compromisul cu păcatul”.

Ierarhul Hușilor a insistat asupra relației dintre dreptate și curăție, afirmând că dreptatea, așa cum este înțeleasă în perspectivă creștină, diferă substanțial de conceptul de dreptate promovat în societatea contemporană:

„Dreptatea se naște întotdeauna din neprihănire, din curăție. Dreptatea este virtutea corelativă curățeniei sufletești.

Din păcate, în mentalul colectiv al lumii de astăzi, a fi om drept înseamnă a fi un justițiar.

Justițiarul este cel care se răzbună, cel care provoacă tulburare și își confecționează propria lui dreptate, fără nicio referință la o instanță morală obiectivă.

El este cel care crede că dreptatea este întotdeauna de partea sa. Crede că el este cel fără de prihană și că toți ceilalți sunt pătați, mânjiți de păcat.

Are o părere mult prea bună despre sine însuși încât să accepte că s-ar putea să fie momente din viața lui în care el să greșească.

Justițiarul nu poate fi un om curat. Este o afirmație care își are fundamentul în Scriptură.

A fi drept nu înseamnă, în niciun fel, a fi justițiar, a clama, cu orice preț, dreptatea pe care tu o confecționezi în funcție de interesele tale meschine, în funcție de orgoliul care te locuiește!

A fi drept, din punct de vedere biblic, din punct de vedere duhovnicesc, înseamnă să faci voia lui Dumnezeu”.

Preasfinția Sa a dat exemplu, în acest sens pe dreptul Abel, cel care a fost socotit drept în fața lui Dumnezeu:

„Ni se vorbește de dreptul Abel. Nicăieri, în Cartea Facerii, nu ni se vorbește despre dreptul Abel că și-ar fi apărat dreptatea lui în fața fratelui ucigaș, Cain.

Nici nu o făcea, pentru că ni se spune despre el că era un om neprihănit, blând, curat la suflet, și dăruia lui Dumnezeu, cu toată inima, jertfă.

Cain l-a invidiat și de aceea l-a ucis. Considera că nu este drept ca Dumnezeu să primească doar jertfa lui Abel.

Aș putea spune că Cain este primul justițiar al omenității.

Această atitudine de justițiar s-a soldat, din nefericire, cu prima crimă din istoria umanității”.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că frumusețea sufletească a Sfinților Zaharia și Elisabeta venea din starea de verticalitate morală:

„Părinții Sfântului Ioan Botezătorul erau plăcuți în fața lui Dumnezeu pentru că erau drepți, adică împlineau și căutau să facă voia Lui. Așa au făcut toți drepții Vechiului Testament.

Hrana lor spirituală zilnică era să împlinească voia lui Dumnezeu. Această stare de verticalitate morală venea din curățenia sufletească.

Un om curat la suflet, neprihănit, care nu este mânat de tot felul de tertipuri mincinoase, nu încearcă să se impună în fața semenilor săi.

Omul curat are o minte limpede, o străvezime a gândurilor, o capacitate de a vedea esența în tot ceea ce face el.

Are o putere de a-și activa înțelepciunea, care vine tot din această stare de curățenie, încât ajunge să nu nedreptățească pe nimeni.

În felul acesta se înrudesc spiritual dreptatea, ca împlinire a voii lui Dumnezeu, și curățenia sufletească”.

Principala calitate a stării de pace interioară, a omului curat sufletește, este aceea că devine molipsitoare și pentru cei din jur:

„Un om curat la suflet are pace atât dinspre mintea lui, cât și dinspre simțirile sale. Când are această pace în inimă și această așezare interioară, o poate dărui și celor din jurul său.

Este suficient să vină un gând, numai, de agitație, de angoasă, în sufletul omului, și cei de lângă el să se contamineze de această neliniște.

În egală măsură, este suficient să ai un gând de pace, de lumină, un gând de binecuvântare, și liniștea pe care o ai în inima ta să o dăruiești ca stare celor din jur.

Sfântul Marcu Ascetul ne spune că Îl întâlnim pe Domnul în poruncile Sale. Intensitatea acestei descoperiri este direct proporțională cu propria noastră determinare și capacitate de a le împlini.

Nu ni se descoperă voia Domnului dacă nu ne angajăm într-o luptă pentru curățenia sufletului.

Un părinte contemporan, Iosif Vatopedinul, ne spune că Dumnezeu nu iubește nimic mai mult la om decât curățenia sa sufletească”.

Ultimele articole