Răspunsurile liturgice au fost date de Corala „Tabor” a Catedralei, coordonată de doamna Elisabeta Irimiea.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a explicat de ce Domnul Hristos îi spune Sfântului Ioan că trebuie „să împlinim toată dreptatea”:

«Şi răspunzând, Iisus a zis către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci L-a lăsat» (Matei 3, 15)

Dumnezeu, Cel atotmilostiv, ne face părtași harului acestui mare praznic împărătesc, când El Însuși ni Se descoperă ca fiind Treime de Persoane – Tatăl Care mărturisește, din cer, despre Fiul Său, pe Care Îl iubește și în Care Își găsește bunăplăcere (bunăvoință); Duhul, Care stă deasupra apei Iordanului, în chip de porumbel, adică Cel care ne împacă, Cel care ne dă, prin Fiul Său, harul înfierii (puterea de a ne simți fii ai lui Dumnezeu atunci când noi, prin păcat, renunțăm la această calitate); și Fiul, cufundat în apele Iordanului, în chip de smerenie, primește Botezul, de la Ioan, cel care a fost chemat să pregătească calea lui Hristos.

În fragmentul evanghelic auzim un cuvânt, pe care Iisus i-l spune Sfântului Ioan Botezătorul, cel care ezita în a-L boteza în repejunile Iordanului. În smerenia sa, în sinceritatea sa și în modul Său extraordinar de autentic de a se raporta la Hristos, Ioan Botezătorul recunoaște că Cel care vine după el – Iisus Hristos, Mântuitorul lumii – botează cu Duh Sfânt și foc.

Ioan Botezătorul îi chema pe oameni ca să-i boteze cu botezul pocăinței, în apele Iordanului, afundându-i în această apă.

Într-una din zilele în care Ioan propovăduia, pe marginea râului Iordan, Iisus Hristos vine ca să fie botezat. El nu avea nevoie de acest botez, pentru că era și este fără de păcat. Hristos Și-a asumat firea noastră, cu afectele ei, exceptând atitudinea omului divorțat de Dumnezeu. El nu avea păcate, însă Și-a asumat păcatele noastre, cele pe care El nu le-a săvârșit niciodată, pentru că este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit.

Într-un asemenea context, când se apropie de Ioan Botezătorul, în smerenia sa, acesta Îi spune: „Nu eu trebuie să Te botez pe Tine, pentru că eu sunt cel care am trebuință să fiu botezat. Eu nu sunt vrednic să Te botez pe Tine, Doamne”. Hristos îi spune: „Lasă, că aşa se cuvine să împlinim toată dreptatea”, și S-a lăsat botezat, de către Ioan, în repejunile Iordanului.

Ce cuvântul lui Hristos – «să împlinim toată dreptatea»? Din punct de vedere biblic și patristic, acest cuvânt nu are nicio legătură cu ceea ce noi înțelegem în mod obișnuit „dreptate”– atitudinea justițiară de a corecta lucrurile, de a le pune în rânduiala lor, de a proclama că dreptatea este de partea noastră. Nimic din toate acestea.

Așa cum ne spune Sfântul Nicolae Cabasila, dreptatea, în gândirea divină, înseamnă înțelepciunea și iubirea lui Dumnezeu, contemplate în Taine, așa cum înțelegea și Sfântul Apostol Pavel, când spunea: «Nu mă rușinez de Evanghelia lui Hristos, căci în ea se descoperă dreptatea lui Dumnezeu» (Romani 1, 16).

Prin urmare, dreptatea despre care vorbește Hristos către Ioan Botezătorul, pe care El vrea să o împlinească, este iubirea Sa desăvârșită pentru noi, oamenii. De aceea, Sfântul Ioan Botezătorul, când Îl vede pe Iisus apropiindu-Se de Iordan, exclamă și le spune celor de față (într-un fel, înțelegându-L cel mai profund pe Hristos): «Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii».

Adică El, Care n-a săvârșit niciun păcat (în firea Sa omenească nu era nimic din cele ale păcatului), Și-a asumat păcatele noastre. Dreptatea lui Dumnezeu înseamnă asumarea păcatelor și a fărădelegilor noastre, atunci când S-a răstignit, din dragoste desăvârșită pentru noi.

Nu putem asuma neputințele celui de lângă noi, decât dacă îl iubim. Însă, a asuma neputința celuilalt, presupune ca și celălalt să fie conștient că are neputințe – nu să stea în ele și să le cultive, iar apoi să aibă pretenția ca celălalt să i le rabde.

A avea neputințe înseamnă incapacitatea noastră de a face față unor ispite (tentații), care ne doboară, ne iau prin surprindere. Când le cultivăm, în mod conștient și premeditat, nu mai sunt neputințe, ci patimi instalate în noi.

Hristos își asumă fărădelegile, patimile și neputințele noastre. Acest lucru îl înțelegem prin „dreptatea lui Dumnezeu”, așa cum ne spune Sfântul Nicolae Cabasila.

În Cartea profetului Isaia, capitolul 53,– capitol numit, generic, „Evanghelia Vechiului Testament” –, la versetul 11 ni se spune următorul lucru: «Prin suferinţele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va îndrepta pe mulţi, şi fărădelegile lor le va lua asupra Sa». Dreptul acesta, care face dreptate, asumându-Și, din iubire, neputințele și fărădelegile noastre, este Iisus Hristos, Răscumpărătorul lumii. De aceea, îi spune lui Ioan: «Lasă, că aşa se cuvine să împlinim toată dreptatea» – adică: „Lasă-Mă să slujesc Eu, Dreptul prin excelență, Cel fără de păcat, Slujitorul Tatălui Ceresc, pe omul păcătos, să-i asum fărădelegile”.

Intrarea lui Iisus în apele Iordanului nu însemna altceva decât asumarea păcatelor tuturor celor care mergeau acolo și erau botezați de către Ioan, prin botezul pocăinței, și își mărturiseau păcatele. Am putea spune că păcatele acelea rămâneau în apele Iordanului, unde Iisus Hristos a intrat, ca să Și le asume.

Acesta este un prim sens a ceea ce înseamnă „dreptatea lui Dumnezeu” – iubirea și înțelepciunea Sa față de omul rănit de otrava păcatului, cel care ne divorțează de Dumnezeu. Păcatul nu-i numai o simplă greșeală, o încălcare a unei norme morale, ci este ruperea comuniunii cu Dumnezeu – Îi întoarcem spatele și nu mai vrem să-I vorbim față către față.

Adam, cel care vorbea față către față cu Dumnezeu, în momentul în care a mâncat din pomul cunoștinței binelui și răului, s-a ascuns de El. După păcat, nu mai voia să-I vadă chipul (fața lui Dumnezeu).

Sfântul Grigorie Palama ne spune, în omilia sa la Botezul Domnului, că această dreptate, despre care vorbește Hristos, înseamnă ascultarea Sa, până la moarte, față de Tatăl Său, jertfindu-Se pentru noi.

De asemenea, Preasfinția Sa a afirmat că un al doilea sens al cuvântului pe care Hristos i-l spune Sfântului Ioan Botezătorul – «Lasă, că aşa se cuvine să împlinim toată dreptatea» – este legat de cosmos (univers):

Prin Botez, Hristos sfințește întreg Universul. Apa este principiul, prin excelență, al vieții. Acolo unde există o picătură de apă, este un indiciu că există viață.

70 % din corpul nostru este apă. Unii spun că Pământul este 70% format din apă, iar restul este pământ. Noi suntem un microcosmos, iar când se instalează păcatul în noi, destabilizăm și cosmosul cel mare. Păcatul nostru atinge și mediul înconjurător și îl destabilizează, îl murdărește.

Hristos intră și sfințește apele Iordanului, pentru ca aceste ape să sfințească cosmosul.

În Cartea Facerii ni se spune că Dumnezeu, după cel le-a creat pe toate, a spus că sunt „bune foarte”. Această expresie, în limba greacă, are o conotație dublă – cuvântul „kalos” înseamnă și „bine”, și „frumos”. Unde este binele, este și frumosul, iar unde este frumosul, este și binele. Unde este frumosul, este armonie. Urâtul este cel care instalează dezordinea, haosul. Frumosul este cel în care vedem, întotdeauna, armonie și ordine.

Cosmosul, creat de Dumnezeu, este armonios. „Dreptatea”, față de cosmos, înseamnă refacerea lui, sfințirea lui, scoaterea lui de sub tirania păcatului omului, redându-i frumusețea pe care o are, tot din iubire față de ceea ce a creat Dumnezeu. De aceea intră Hristos în repejunile Iordanului.

Slujba de sfințire a apei se face întotdeauna în afara bisericii, după Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie, pentru că această rânduială este o rugăciune de sfințire a întregului cosmos, prin apa care primește harul lui Dumnezeu.

În vechime, pe vreme de război, când adversarii voiau să-i umilească pe supușii lor, otrăveau fântânile și râurile, ca să nu mai aibă de unde să bea apă, acest lucru fiind echivalent cu iminența morții.

Dacă ne-am gândi că, din secunda aceasta, nu am mai avea apă, ne-ar fi imposibil să mai trăim. Apa (izvoarele, răurile, pârâiașele) este cea care sfințește, prin rugăciunea din ziua de Bobotează, întregul pământ. De aceea, în gândirea omului simplu, de la țară, care nu știa foarte multă teologie, însă avea o înțelegere foarte dreaptă, în zilele acestea, până la Odovania Botezului Domnului, nu spăla nimeni – pentru că, la țară, oamenii spălau toate rufele la râu.

La țară, oamenii aveau conștiința faptului că, prin sfințirea care era săvârșită la râul principal al satului, era sfințit întreg cosmosul. Oamenii luau acea apă, o duceau acasă, își stropeau grădinile, animalele, grajdurile, pentru că omul simplu și credincios le înțelegea pe toate ca fiind darul lui Dumnezeu, care aveau nevoie de sfințire.

Hristos, Cel care Se botează pentru a noastră mântuire, să ne dăruiască fiecăruia dintre noi puterea de a trăi dreptatea ca iubire și, mai ales, ca armonie.

După Sfânta Liturghie, Părintele Episcop Ignatie a oficiat Slujba Aghesmei Mari, în spațiul amenajat în fața statuii Sfântului Voievod Ștefan cel Mare, binecuvântând cu apă sfinţită pe toți cei prezenţi.