Alături de Preasfinția Sa au slujit și părintele protopop Dumitru Apostol (Protopopiatul Călimani), și părintele Emilian Telceanu, starețul Mănăstirii Toplița.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a subliniat dragostea pe care Domnul o manifestă față de fiecare om care se află în situații de suferință maximă:

«Şi, văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea şi i-a zis: Nu plânge!» (Luca 7, 13)

Hristos obișnuia să călătorească din cetate în cetate, propovăduind Împărăţia Cerurilor. El Însuși, ca Împărat, Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, oriunde mergea, era Împărăţia Cerurilor.

La un moment dat, se duce într-o cetate numită Nain, unde a văzut foarte multă lume în jurul unei femei triste, pentru că și-a pierdut unicul ei fiu.

Hristos, Cel care dă liniște și multă pace sufletului îndurerat, se apropie de această femeie, căreia i-a văzut suferinţa și, făcându-I-se milă de ea, i-a spus: „Nu plânge!”. S-a apropiat de sicriul unde era așezat unicul ei fiu, și i-a spus acestuia: „Tinere, ţie îţi spun: scoală-te (ridică-te din morţi, revino la viaţă, ca să fii bucurie pentru mama ta îndurerată)!”.

Ce învăţăm noi din această minune? Ori de câte ori ne aflăm într-o stare care este vecină cu moartea (sunt atâtea situaţii care pot surveni în viaţa noastră – de tristeţe, de suferinţă, de dezamăgire, de necaz – pe care le simţim ca fiind înăbușitoare), vine Dumnezeu, se atinge de sufletul nostru și ne înviază, ne dă putere, ne readuce parcă la o altă viaţă.

Când Dumnezeu vine și se atinge de noi, ne simţim inima și mintea ca fiind refăcute din temelie. Depinde de modul cum ne trăim credinţa, cât de mult ne rugăm și cât de mult Îl chemăm în viaţa noastră, în asemenea momente de încercare.

Cea mai mare suferinţă pe care o poate duce un om este cea pe care nu o poate împărtăși cu nimeni, ci o trăiește în adâncul fiinţei sale. Își dă seama că, oricât de mult ar încerca să împărtășească, prin cuvânt sau prin stare, tot singur rămâne în faţa dimensiunii covârșitoare a suferinţei.

Ne întâlnim, de multe ori, cu oameni pe care îi vedem zâmbind sau străduindu-se să zâmbească, dar nu intuim câtă durere poartă aceia în sufletul lor, câte frământări și câte gânduri care nu le aduc liniște. Noi îi vedem în exterior ca fiind în regulă, însă numai ei știu, în faţa propriilor conștiinţe, câtă suferinţă și durere îndură, fie pentru că Dumnezeu i-a pus la încercare printr-o boală sau neputinţă, fie pentru că un membru al familiei rătăcește.

În sufletul acestei mame, care mergea să-și înmormânteze unicul ei fiu, era dragostea pe care numai Dumnezeu o are. Dumnezeu ne iubește și atunci când noi nu merităm acest lucru. În sufletul ei, o mamă trăiește această dragoste a lui Dumnezeu, pentru că ea iubește ca El. Oricât de rătăciţi ar fi copiii, oricât de mult s-ar pierde, mama niciodată nu-și abandonează copiii, nu încetează să se roage pentru ei – așa cum bunul Dumnezeu nu ne părăsește când noi Îi întoarcem spatele, când ne revoltăm împotriva Lui, când Îl jignim și credem, în nesăbuinţa noastră, că putem să-L ofensăm prin atitudinea noastră. Dumnezeu rămâne neclintit în dragostea Sa.

Noi, din păcate, iubim atât de intermitent și sporadic. Este suficient ca cineva să ne greșească și să nu mai avem capacitatea de a-l ierta. Sigur că în asemenea momente, ar fi ideal ca cel care a greșit să vină și să-și ceară primul iertare pentru cele pe care le-a făcut. Însă noi suntem chemaţi să împărtășim dragostea lui Dumnezeu.

Preasfinția Sa a vorbit despre solidaritatea pe care este necesar să o avem cu cei în suferință:

Hristos a văzut mulţimea de oameni care era alături de femeia văduvă din Nain, a văzut dragostea lor – n-au lăsat-o pe această femeie să fie singură în suferinţa ei. Dacă ea era înconjurată de locuitorii cetăţii Nain, ca un semn al solidarităţii, al compasiunii și al comuniunii cu un suflet care pierdea pe cineva drag, Dumnezeu nu putea să rămână impasibil.

Iisus Hristos s-a apropiat de această femeie și a mângâiat-o, spunându-i: „Nu plânge!”. Ştia de ce i-a spus acest cuvânt – pentru că El, Care este Însăși Viaţa, putea să-l readucă la viaţă pe fiul ei, printr-un cuvânt.

Cei care au fost de faţă la această minune s-au cutremurat – cum poate că și noi ne-am fi cutremurat, dacă am fi văzut, la un moment dat, că cineva se ridică din sicriu și învie în faţa noastră – și au adus slavă lui Dumnezeu pentru cele pe care le-a făcut.

Când suntem în cea mai adâncă suferinţă, când tot ceea ce ţine de omenesc, de posibilităţile noastre de a ieși dintr-o situaţie limită sunt epuizate, intervine Dumnezeu.

Noi am vrea, după mintea noastră, ca Dumnezeu să intervină în orice moment delicat pe care îl trăim. Însă, în logica Lui, El vrea ca noi să luptăm, și intervine numai atunci când noi nu mai putem. Când toate posibilităţile noastre, de a ne smulge din hăul necazurilor, sunt epuizate, atunci vine Dumnezeu – așa cum a intervenit în viaţa acestei femei văduve.

Ce ar fi putut ea să facă? Pentru ea era o situaţie limită, în care nu putea decât să se resemneze, să jelească, să aibă sufletul cernit de durere pentru fiul său pe care îl pierdea. În acest moment de durere maximă, de întristare, intervine Domnul și îl învie pe fiul văduvei.

Numai Dumnezeu poate să spună: „Nu mai plânge!”. Noi nu avem dreptul să spunem acest lucru, când moare cineva. Însuși Domnul Hristos, când a murit Lazăr din Betania – ne spune Sfântul Evanghelist Ioan –, a lăcrimat, a plâns, văzându-l pe prietenul Său prins în chingile morţii. Așa plânge Dumnezeu ori de câte ori cineva pleacă din lumea aceasta, pentru că El nu ne-a creat spre moarte, ci spre viaţă – de aceea a plâns, căci așa ne gingășește Dumnezeu.

Din păcate, noi nu mai avem acea sensibilitate, acel rafinament al sufletului, ca să simţim mângâierea Domnului, Care vine în viaţa noastră. De multe ori, în situaţii pe care noi le considerăm a fi un impas din care nu mai putem ieși, vine Dumnezeu și ne dă un gând, o trăire, și totul se spulberă, iar noi ne minunăm și zicem: „Doamne, parcă toate cele pe care le trăiam și le simţeam ca fiind foarte grele pentru sufletul meu au fost luate atât de simplu!”.

Ce minunat ar fi să ne obișnuim să spunem această rugăciune: „Doamne, când sunt trist, când sunt în deznădejde, dă-mi putere să cer mângâierea Ta și să o simt în viaţa mea!”.