Preasfinţia Sa a vizitat, în zilele de vineri, sâmbătă şi duminică, comunităţile parohiale româneşti din Augsburg, Würzburg și Aschaffenburg, unde a slujit Sfânta Liturghie și a susţinut conferințe, având ca temă: „Duhovnicul - chipul lui Hristos în viața creștinului”.

În cuvântul de învăţătură rostit la Aschaffenburg, în cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie, explicând Pilda talanţilor, a afirmat că Dumnezeu nu discriminează pe nimeni:

„Stăpânul din această parabolă este însuşi Dumnezeu, Cel care dă fiecărui om un anumit număr de talanţi. Termenul de talant este unul duhovnicesc, spiritual. Echivalentul lui sunt darurile pe care Dumnezeu le pune în sufletul fiecărui om.

Talantul, în vremea respectivă, era echivalentul a 26 de kilograme de argint. Nu era o cantitate nesemnificativă. Convertite în moneda curentă din acea vreme, în drahme, însemnau 6000 de drahme. O drahmă era echivalentul unei zile de muncă.

De ce Dumnezeu dăruieşte unuia cinci talanţi, altuia doi talanţi, iar altuia doar unul? Cei trei ar fi putut să Îi reproşeze acest lucru lui Dumnezeu.

 Ar fi putut să spună, în termeni moderni, că Dumnezeu discriminează.

Dumnezeu împarte darurile Sale într-un mod discriminatoriu? Nu!

În parabolă ni se spune că Dumnezeu a dat, fiecăruia dintre cei trei, după posibilităţile lor. A pus în mâinile fiecăruia numărul de talanţi atât cât aveau ei capacitatea, potenţialitatea, de a-i înmulţi.

Dumnezeu niciodată nu discriminează, nu ne dezavantajează pe niciunul dintre noi.

Aşează atâtea daruri în sufletul nostru, cât putem noi să rodim, cât putem noi să fim de harnici şi să colaborăm cu aceste daruri, să le punem în lucrare şi la dispoziţia celor din jur”.

Ierarhul Huşilor a arătat că Dumnezeu nu se manifestă în chip egalitarist, ci darurile oferite de El sunt direct proporţionale cu responsabilitatea fiecăruia de a le înmulţi:

„Cel care a primit 5 talanţi, a mers îndată să înmulţească aceste daruri.

Era conştient de darurile imense, pe care Dumnezeu le-a aşezat în suflet, şi se pune pe treabă.

Cu cât cineva are mai multe daruri, cu atât are responsabilitate maximală să le pună în lucrare, să nu le ascundă.

Dumnezeu nu are o mentalitate comunistă. În comunism totul era egalizat.

Comunismul încerca să-i egalizeze pe toţi, atât din punct de vedere intelectual, cât şi din punct de vedere al proprietăţilor.

De aceea au înfundat puşcăria oameni care erau numiţi, dispreţuitor, «burghezi», adică oameni care sunt bogaţi şi sfidează regimul.

De aceea au înfundat puşcăriile şi atâţia oameni intelectuali, inteligenţi.

În utopia lor, comuniştii credeau că pot să creeze un «om nou» şi, în felul acesta, toţi să gândească la fel, adică aşa-numita «gândire unică». De aceea au înfundat puşcăriile atâţi oameni în acea perioadă.

Dumnezeu nu gândeşte în  felul acesta. El este un «gentleman».

El aşează în sufletul fiecăruia, fără să îl discrimineze sau să îl dezavantajeze în vreun fel, exact cât poate fiecare.

Din punct de vedere spiritual, Dumnezeu nu ne-a creat cu dizabilităţi, Toţi, din punct de vedere spiritual, suntem oameni bogaţi.

Ne naştem cu un număr de talanţi. Noi trebuie să descoperim care sunt darurile pe care Dumnezeu le aşează, cu îmbelşugare, în sufletul fiecăruia”.

Totodată, Preasfinţia Sa a afirmat că prin această pildă trebuie să ne evaluăm fiecare dintre noi:

„Parabola talanţilor este despre noi înşine! Cât reuşim să activăm darurile care sunt în noi.

De multe ori nu stim ce se poate ascunde în fiecare dintre noi.

Cu cât cineva are o funcţie mai înaltă, dovedeşte că este mai responsabil, cu cât pune în activare darurile sale.

Funcţia, în sine, nu înseamnă exclusiv, onoare, mândrie, orgoliu.

Înseamnă, mai ales, foarte multă responsabilitate şi foarte multă capacitate ca darurile date de Dumnezeu să fie puse în circuitul comuniunii cu cel de lângă noi. Aşa înmulţim darurile.

Pe cel care a îngropat talantul, Dumnezeu l-a numit slugă vicleană, rea şi nefolositoare.

Este tipologia omului leneş, care întotdeauna se scuză, fie că nu a avut un anumit context, fie că nu a beneficiat de o anumită experienţă sau educaţie. Permanent găseşte motive de a nu înmulţi talantul dat de Dumnezeu”.

Unul din darurile oferite de Dumnezeu este grija de viaţa sufletească:

„Toţi am primit darurile spirituale ale credinţei, ale dragostei, ale faptului de a fi atenţi cu cei din jur şi cu sufletul nostru.

A avea grijă de sufletul nostru, din păcate, este unul din darurile pe care nu le punem deloc în lucrare.

Unde pune omul cel mai bine în lucrare acest dar? În Taina Spovedaniei!

Acolo rodim darul de a avea grijă de propriul suflet, de viaţa noastră spirituală, de grădina noastră sufletească. Acolo plivim toate buruienile şi plantele otrăvitoare pe care le cultivăm în suflet.

Nu sunt plante otrăvitoare să cultivăm ura, invidia, bârfa şi să râvnim la bunul aproapelui nostru? Pe toate acestea le putem smulge prin Taina Spovedaniei.

Numai în spovedanie avem posibilitatea să plivim buruienile otrăvitoare care ne îmbolnăvesc sufleteşte”.

Părintele Episcop Ignatie a descris atitudinea cu care duhovnicul se raportează la fiecare creştin:

„Duhovnicul este chipul lui Hristos în viaţa fiecărui creştin.

Sunt atâţia oameni anxioşi, tulburaţi, agitaţi pentru că nu înmulţesc acest talant, pe care toţi l-am primit –nediscriminatoriu– de a avea grijă de suflet.

Duhovnicul fiind chipul lui Hristos în viaţa fiecărui creştin, este cel care ne ajută.

El întrupează dragostea lui Dumnezeu în lumea aceasta. El are datoria să ne iubească indiferent cât de răi suntem, indiferent cât de revoltaţi sau necredincioşi suntem.

Duhovnicul are responsabilitatea sfântă de a-l iubi pe om şi de a-l primi aşa cum este el, în starea lui de degradare morală, de deznădejde, de nemulţumire faţă de Dumnezeu. Aşa cum Hristos ne-a primit pe toţi, atunci când era pe cruce! El nu a refuzat pe nimeni şi nu a reproşat nimic celor care s-au comportat atât de necorespunzător.

El, pe cruce, a rămas din dragoste faţă de oameni, iar când aceştia îÎl împroşcau cu veninul urii, Hristos se ruga pentru ei”.

Punerea în valoare a darurilor lui Dumnezeu se poate regăsi în orice domeniu al vieţii:

„Parabola aceasta ne invită să ne facem o autoevaluare a vieţii. Să vedem care sunt talanţii pe care Dumnezeu ni i-a dăruit, dacă i-am pus în lucrare. Mai ales talanţii spirituali.

Este un mare dar să fii părinte. Să poţi să îmbini autoritatea ta de părinte cu dragostea. Este o artă!

În viaţa de familie fie este numai autoritate, fie este numai relaxare. Un părinte adevărat îmbină responsabilitatea cu dragostea. Numai aşa îi poate educa în mod adecvat pe copii, îi poate dărui societăţii ca oameni integri, morali, verticali, din toate punctele de vedere”.

La finalul cuvântului său, Preasfinţitul Părinte Ignatie a făcut referire la importanţa zilei naţionale şi la jertfa înaintaşilor:

„Este ziua naţională, sărbătorim 101 ani de la unirea ultimei provincii româneşti, Transilvania, cu Patria Mamă.

Făuritorii Marii Uniri au ştiut să îşi activeze talanţii.

Unul dintre aceştia este dragostea faţă de neam, faţă de locurile în care ne-am născut. Noi am moştenit, în dar, o limbă, o identitate.

Aici, în Occident, în diaspora, patria fiecărui român, aşa cum spunea Nichita Stănescu, este, mai ales, limba română.

Chiar dacă suntem la distanţă, prin limba română ne simţim legaţi de patrie.

Prin limbă, prin credinţă, prin identitatea de român putem trăi în mod plenar această legătură cu ţara noastră şi cu toţi înaintaşii, cărora le datorăm atât de mult.

Cred că ei erau mai responsabili decât noi. Ei au luptat pentru unitatea ţării noastre.

Noi, astăzi, din păcate, suntem sfâşiaţi în atâtea părţi, suntem dezbinaţi din diverse motive, unele mai de neînţeles decât altele.

Înaintaşii noştri au luptat pentru darul unităţii; unitate şi de limbă şi în ceea ce priveşte suveranitatea statului, dar şi spirituală”.