Cuvântul de învățătură din cadrul slujbei a fost ținut de Ierarhul Hușilor, care a vorbit, în contextul Pildei talanților, despre capacitatea omului de a pune în lucrare darurile primite de la Dumnezeu:  

«Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă» (Matei  25, 26-27)

Fragmentul evanghelic ne vorbește despre una din parabolele cele mai contrariante pentru mintea noastră – nu și pentru Domnul. Logica noastră omenească acceptă foarte greu ceea ce Dumnezeu vrea să ne spună. Când nu înțelegem și nu reușim să asimilăm, ne revoltăm. De fapt, așa ne comportăm în foarte multe din situațiile cu care ne confruntăm în viață. Tot ceea ce nu înțelegem, sau nu depunem un efort pentru a înțelege, credem că nu este pentru noi, sau că ne este împotrivă.

Ar fi minunat să reflectăm asupra Pildei talanților ori de câte ori găsim răgazul necesar.

De ce este contrariantă această parabolă? De ce Dumnezeu nu le-a dat celor trei oameni un număr egal de talanți?

Dumnezeu a rânduit altfel. Unul să primească cinci, altul doi, iar altul unul.

Cel care a primit, în logica noastră, cei mai puțini talanți, ar fi putut, pe lângă atitudinea de lenevie și viclenie, să îi reproșeze stăpânului că a primit cel mai mic număr de talanți și că acest fapt a constituit un amănunt descurajant. Nu l-a motivat, în comparație cu ceilalți.

Când primim mult, suntem motivați să ne bucurăm și să asimilăm mult mai mult. Când primim puțin, ne descurajăm și credem că am fost nedreptățiți.

Adjectivele pe care le folosește stăpânul casei, atunci când îi cere socoteală celui care a primit un singur talant și l-a îngropat, fără să îl înmulțească, sunt: „viclean”, „leneș” (în limba greacă: „bun de nimic”), și „netrebnic” sau „nefolositor”.

Aceste trei adjective ne dau și cheia de înțelegere a acestei parabole. Niciodată Dumnezeu nu judecă în logica de „mai mult sau mai puțin”, ci în logica a ceea ce noi putem, cu adevărat, să lucrăm, în logica a ceea ce numim, în limbaj colocvial, „materialul clientului”.

Celui căruia i-a dat cinci talanți, i i-a dat pentru că era capabil, avea potențialitatea de a-i pune în lucrare. Dumnezeu ține cont de structura pe care o avem. Niciodată nu ne dă mai mult decât putem să lucrăm.

În Pilda talanților nu este esențială cantitatea de talanți, ci ceea ce a făcut fiecare cu ceea ce a primit.

Dumnezeu așteaptă de la noi să avem puterea de a multiplica ceea ce El ne dăruiește.

Se știa că cel care a primit cinci talanți îi va înmulți, că va fi harnic și inteligent și va transforma o achiziție într-un mare câștig.

Cel care a primit doi talanți nu a primit mai puțin decât cel cu cinci, ci a primit exact cât putea el să multiplice.

Cel care a primit un talant, a primit cel mai puțin. Dumnezeu nu este nedrept, ci are o generozitate pe care noi nu putem să o pricepem. Sigur știa că nu-l va înmulți. Dovadă că i-a aplicat adjectivele: „slugă vicleană, bună de nimic și nefolositoare. Ai primit un talant, ar fi trebuit să îl înmulțești și să îmi dai partea de câștig”.

În bunătatea Sa desăvârșită, Dumnezeu așază în noi daruri, chiar cu riscul ca noi să nu le multiplicăm. De ce? Pentru a nu-L acuza de lipsă de generozitate.

Niciodată, omul bun, plin de generozitate, și cu o bunătate extraordinară a inimii, nu va analiza, când vrea să dăruiască ceva, ce va face cel care a primit darurile sale. Dă cu întreaga sa ființă și rămâne la latitudinea fiecăruia cât vrea să asimileze.

Preasfinția Sa a afirmat că Dumnezeu încurajează complementaritatea, iar nu egalizarea:

În Parabola talanților nu este esențială cantitatea, ci capacitatea de a pune în activare potențialitățile de care dispunem.

Dacă, de pildă, cineva are talent la limbile străine, Dumnezeu îi dă acest dar, însă rămâne, exclusiv, la latitudinea sa să activeze ce a primit de la Dumnezeu.

Viața omului este o sinergie între ceea ce dă Dumnezeu și ceea ce putem să lucrăm noi. Sigur că și lucrarea noastră este însoțită de harul Lui, însă Domnul este foarte discret. Ne dăruiește, dar ne lasă să credem că este meritul nostru, când de fapt este tot lucrarea Sa, tainică și discretă, în inima omului. Cel care a primit darul limbilor străine, dacă îl pune în aplicare, va ajunge un poliglot, însă dacă nu îl pune în lucrare, va ajunge un prost vorbitor chiar și al limbii sale materne. Exact ca sluga ce a primit un singur talant, însă s-a purtat cu multă viclenie.

Dumnezeu ne dă atâtea lucruri și tot pe El îl învinovățim de cele ce ni se întâmplă. Sluga a fost cu multă aroganță. A spus că „te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău”.

Omul nu s-a văzut pe sine însuși, că a fost incapabil, ci s-a dovedit ingrat, fapt care l-a paralizat. Când omul este mulțumitor pentru darurile sale, este capabil și să le înmulțească.

Leneșul este legat de mâini și de picioare. Găsește scuzele în cel de lângă el, niciodată în sine însuși. Așa sunt și cei vicleni, întotdeauna fac un transfer de responsabilitate și de vinovăție spre cei din jur. Niciodată vina nu este în ei înșiși, ci în cei din jur.

Concluzia acestei parabole este că Dumnezeu statuează inegalitatea, care este prolifică. În comunism, această parabolă nu își avea actualitatea, pentru că regimul ateu voia să niveleze și să uniformizeze pe toată lumea. Nu avea nevoie de oameni inteligenți și cu ințiativă proprie în plan economic – de aceea  a fost desființată proprietatea economică. Nu era nevoie de cineva care să fie mai bogat decât celălalt (ori era catalogat drept burghez, ori era sărac). De aceea, oamenii inteligenți și bogați, care asigurau în societate diferite straturi, au înfundat pușcăriile. Aveau nevoie de oameni uniformizați. Egalitatea era unul dintre marii idoli ai comunismului.

Dumnezeu nu ne vrea egali, ci vrea ca toți să avem aceleași șanse. I-a dat o șansă inclusiv aceluia despre care se știa că este trântor și nesimțit. Cât de frumoasă este diversitatea.

Dumnezeu încurajează complementaritatea, nu egalizarea și uniformizarea sau standardizarea. În societatea mediilor digitale, suntem prinși, din păcate, ca într-un malaxor, pentru că toți doresc să devină standarzi.

Parabola talanților este cea mai serioasă palmă dată la tot ceea ce înseamnă standardizare, la a vedea lucrurile doar în litera lor, iar nu în duh, care înseamnă libertate, creativitate și spirit critic.

Dumnezeu ne vrea oameni harnici, creativi, care să avem capacitatea de a transforma o achiziție într-un câștig, mai ales pe plan spiritual, al înțelegerii vieții Bisericii.

Toți am primit talanții de a trăi în Hristos, prin Taina Sfântului Botez. De noi depinde ce efort depunem ca să trăim o viață autentică în Hristos. Omul duhovnicesc are capacitatea de a se citi pe sine însuși și de a-și da seama de ceea ce este în stare. Niciodată nu va trata lucrurile prin comparație, ci va înmulți ceea ce a primit de la Dumnezeu.

Să avem capacitatea de a conștientiza că suntem ființe complementare.

O societate armonioasă este cea în care oamenii se completează unul pe celălalt, fără să desconsidere pe cel care are un talant sau doi, și să pună în valoare doar pe cel cu cinci. Fiecare are numărul de talanți pe care îi poate pune el în valoare. Domnul îi dă exact cât poate acela să lucreze. În bunătatea Sa, Dumnezeu dă și celui despre care știe că va fi leneș și viclean.

Potrivit site-ului www.episcopiacvhr.ro, după otpustul Sfintei Liturghii, cei doi Ierarhi, împreună cu preoții slujitori, au săvârșit rânduiala Parastasului pentru vrednica de pomenire, doamna preoteasă Ileana Apostol. Răspunsurile la strană au fost acordate de către un grup de teologi de la Facultatea de Teologie din Cluj Napoca.

După săvârșirea Parastasului, Ierarhul locului a rostit un cuvânt de mulțumire adresat Preasfințitului Părinte Ignatie, fiu al satului, ieromonahilor, preoților și credincioșilor prezenți la Dumnezeiasca Liturghie.

Sursa foto: www.episcopiacvhr.ro