„Sâmbăta de dinainte de Florii are o semnificaţie teologică şi duhovnicească imensă.

Hristos, în mila Sa faţă de făpturile Sale, ne dă o încredinţare a faptului că moartea nu este ultima realitate a vieţii noastre.

Moartea nu este o realitate implacabilă în faţa căreia să nu mai avem nimic de spus.

Prin faptul că Îl înviază pe prietenul Său, Lazăr, Hristos ne dă mărturia că moartea este deja învinsă. Este învinsă de către Cel ce este însăşi Viaţa. Hristos este Viaţa. Fiinţial. El nu poate fi prins de chingile morţii.

Învierea lui Lazăr a generat o stare de efervescenţă în Ierusalim, dovadă că a doua zi mulţi de acolo s-au gândit să Îl întâmpine pe Hristos, despre care auziseră că Îl înviase pe Lazăr”.

Ierarhul Huşilor a atenţionat asupra faptului că, acaparaţi de propriile nedesăvârşiri, izvorâte de cele mai multe ori din mândrie, ajungem foarte des să îi cerem socoteală lui Dumnezeu:

„În acest eveniment, atât de complex şi profund din punct de vedere teologic şi duhovnicesc, găsim un amănunt care ar trebui să ne reţină atenţia fiecăruia dintre noi.

Atunci când Hristos a ajuns în Betania, surorile Marta şi Maria erau nemulţumite. Aşa suntem şi noi când, după mintea şi socotelile noastre, Dumnezeu nu este atât de prompt şi prezent în a ne rezolva problemele cu care ne confruntăm.

Primul lucru pe care l-au spus a fost un reproş: «Doamne, ai venit prea târziu. Dacă ai fi ajuns mai devreme, ai fi putut să faci ceva, să nu Îl laşi pe fratele nostru să fie prins în chingile morţii».

Noi aşa Îi cerem socoteală lui Dumnezeu. Ni se pare că nu ajunge la timp. Ni se pare că nu răspunde atât de eficient.

Toţi căutăm, cu orice preţ, eficienţa, promptitudinea. În viaţa duhovnicească, lucrurile au un alt ritm, o altă direcţie decât această grabă. Nu tergiversăm lucrurile, însă este vorba de un alt ritm, de un alt conţinut”.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că păcatul este sursa şi cauza morţii fiecăruia:

„Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos nici măcar nu le admonestează pe aceste două surori. Încropeşte un dialog, întrebându-le dacă cred în înviere. Ele răspund sincer şi prompt: «credem, însă atunci când va veni sorocul, la finalul acestei lumi».

Hristos le răspunde: «Eu sunt Învierea şi viaţa». Este interesant că Dumnezeu nu spune că «Eu sunt viaţa şi apoi învierea», ci invers.

Ne învaţă, pe fiecare dintre noi, că adevărata viaţă se hrăneşte din învierea lui Hristos, din biruinţa asupra păcatului şi a întunericului.

Hristos întreabă unde este mormântul lui Lazăr. Când i se spune unde este mormântul, evanghelistul Ioan a surprins o atitudine unică: «Iisus a plâns», văzându-şi propria făptură în stare de putrefacţie.

Dumnezeu nu ne-a adus în această lume ca să murim. Păcatul este cel care a atras după sine moartea.

Moartea este consecinţă a păcatului neascultării lui Adam.

Dumnezeu ne-a vrut nemuritori, însă a rămas la latitudinea libertăţii noastre cât de mult ne dorim noi să fim nemuritori.

Din nefericire, nu am trecut cu bine acest examen şi am capitulat în faţa ispitei păcatului, care a introdus moartea în lumea aceasta.

Atât timp cât există păcat, va exista şi moarte”.

De asemenea, Preasfinţia Sa a explicat faptul că păcatele proprii ne omoară sufletul şi au un efect devastator şi asupra celor din jur:

„Hristos, prin învierea Sa, a schimbat conţinutul morţii.

Este atât de minunat să-L ştim pe Dumnezeul nostru că lăcrimează când vede că ne lăsăm prinşi de corupţia păcatului.

Păcatul aduce în noi o stare de putrefacţie. Nu este nevoie să vină moartea biologică. Deja când lăsăm păcatul să vină în noi, suntem morţi.

Purtăm un mort în sufletul nostru şi mirosim greu.

Părinţii duhovniceşti, care duc o viaţă foarte profundă, simt păcatul. Sunt atâtea istorisiri în Pateric, când bătrâni cu viaţă sfântă, atunci când treceau pe lângă un om pătimaş, simţeau că este un miros greu.

Se rugau să iasă de la acela duhul păcatului, iar în urma ieşirii lui rămânea un miros foarte urât. Aceasta face păcatul. Ne corupe, ne face urâţi.

Avem nevoie să auzim cuvântul lui Hristos. Să ne strige pe fiecare pe nume.

Dumnezeu plânge pentru fiecare păcat pe care îl săvârşim. Nu rămâne impasibil.

Să ne ajute Domnul să auzim glasul Lui când ne strigă, să ieşim din mormântul păcatului, al urâtului şi al întunericului şi să ne înfruptăm de lumină”.

În cadrul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie a hirotonit întru ieromonah pe ierodiaconul Caliopie din obştea Mănăstirii Bujoreni.