Marţi, 21 mai a.c., de sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, Preasfinţitul Părinte Ignatie, Episcopul Huşilor, a săvârşit Sfânta Liturghie la Schitul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena" al Mănăstirii "Sfântul Ştefan cel Mare" - Movila lui Burcel, Protopopiatul Vaslui.
Alături de Preasfinţia Sa, din soborul slujitorilor au făcut parte şi părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi, părintele inspector Dragoş Trofin şi părintele protopop Adrian Chirvasă, alături de părinţii stareţi de la mai multe mănăstiri din Eparhie.
În omilia rostită, Ierarhul Huşilor a explicat de ce, la sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi Elena, se citeşte fragmentul evanghelic în care Domnul Hristos se prezintă drept „Păstorul cel bun”:
„Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena sunt numiţi „întocmai cu Apostolii”. Sfinţii Apostoli au avut în centrul vieţii lor pe Hristos Cel răstignit şi înviat. Toată viaţa lor a fost o dăruire pentru a-L mărturisi că El trebuie să devină valoarea supremă, centrul vieţii oricărui creştin. Au putut să-L propovăduiască pe Hristos pentru că ei înşişi şi-au asumat la modul lăuntric crucea, martiriul şi dragostea deplină faţă de El. Nu poţi să mărturiseşti pe cineva dacă nu-l iubeşti.
Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena au făcut acelaşi lucru. La un moment dat, în viaţa Sfântului Constantin a avut loc o convertire, o schimbare radicală a vieţii sale, de la credinţa păgână, la credinţa cea adevărată, autentică, în Hristos. Vede pe cer crucea în lumină cu mesajul că „acesta este semnul prin care vei învinge”. Din acel moment, Împăratul Constantin L-a asumat pe Hristos în viaţa sa, a devenit centrul vieţii sale, valoarea sa supremă.”
Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre atitudinea Sfântului Împărat Constantin de după îmbrăţişarea credinţei în Hristos:
„Prin toate măsurile politice pe care le-a luat, începând cu Edictul de la Mediolanum din 313, nu a făcut altceva decât să scoată din mediul privat credinţa în Hristos şi să o aşeze în spaţiul public. Cu alte cuvinte, mărturisirea lui Hristos să nu mai fie o mărturisire care să ţină de catacombe. Până atunci, creştinii erau cel mult toleraţi, nu puteau să ocupe funcţii publice. În urma acestui edict, credinţa creştină a venit în centrul spaţiului public.”
Totodată, Ierarhul Huşilor a amintit de anumite curente din societatea contemporană, care încearcă să Îl scoată pe Dumnezeu din spaţiul public:
„Dacă facem o corespondenţă între ceea ce a avut loc în vremea Sfântului Împărat Constantin şi ceea ce se întâmplă astăzi, ne dăm seama că lucrurile sunt cam invers. Tendinţa lumii de astăzi este ca actul credinţei să fie evacuat în spaţiul intim al omului, în casa lui, iar Dumnezeu să fie exilat din sfera publică. De aceea se simt unii deranjaţi că este predată Religia în şcoli, sau că se fac slujbe de binecuvântare în instituţii publice. Consideră că Dumnezeu trebuie să fie o chestiune care să ţină doar de viaţa privată. Sigur că ţine de viaţa privată, însă nu poţi să ceri să-L exilezi pe Dumnezeu, să-L restrângi doar în biserici şi casele oamenilor. Este ceea ce au făcut comuniştii. Cei care pledează pentru evacuarea lui Dumnezeu din societate sunt o reeditare a marxiştilor. Aceştia distrugeau bisericile, îi trimiteau pe slujitori în închisori şi îi terorizau pe creştini. Esenţa comunismului este că a vrut să îl ucidă pe Dumnezeu, dar nu a reuşit.
Esenţa progresiştilor, a celor care astăzi cred că noi devenim o societate progresistă renunţând la credinţă şi la tradiţiile noastre, este tot la fel, rezidă tot în dorinţa de a-L exila pe Dumnezeu din spaţiul public.”
Preasfinţitul Ignatie a vorbit despre puterea de mărturisire a celor ce Îl au pe Hristos în adâncul inimii lor:
„Dacă Dumnezeu este puternic în inima noastră, El se revarsă, sub formă de mărturisire, şi la locul de muncă, şi în cercul nostru de prieteni, şi în orice discuţie pe care o avem. Dacă Hristos nu este o realitate lăuntrică a vieţii noastre şi suntem doar credincioşi de formă, atunci El nu este valoarea supremă a vieţii noastre.
În viaţa Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, crucea ocupa un loc foarte important. Crucea nu înseamnă numai suferinţă, dramă, durere, tragedie. Crucea înseamnă, în primul rând, dragoste. Dumnezeu Omul, Iisus Hristos, dacă nu ne iubea desăvârşit, nu S-ar fi urcat pe cruce, nu ar fi suferit pentru noi, nu ar fi murit şi nu ar fi îndurat batjocura celor care au vrut să-L ucidă. Dar s-au înşelat, că nu Îl poţi ucide niciodată pe Dumnezeu. Acest lucru ar trebui să îl conştientizeze şi cei de astăzi, care sunt împotriva învăţăturii Bisericii, gândind că Îl pot ucide pe Dumnezeu. Cu cât vei căuta să Îl ucizi pe Dumnezeu, cu atât El va fi mai viu în sufletele celor care cred.”