Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele exarh Zaharia Curteanu, părintele protopop Adrian Chirvasă și duhovnicul mănăstirii, părintele Irineu Sandu.

Răspunsurile liturgice au fost date de grupul psaltic „Sfânta Muceniță Chiriachi”, dirijat de diaconul Vlad Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre modul în care putem descoperi care este voia lui Dumnezeu în situațiile concrete din viața noastră:

«Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia din ceata preoţească a lui Abia, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta. Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului» (Luca 1, 5-6)

Memoria liturgică a zile de astăzi ni-i pune spre cinstire și aducere-aminte pe părinții Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului – Sfântul Proroc Zaharia și Sfânta Elisabeta.

Așa cum ne mărturisește Sfânta Scriptură, cei doi trăiau o viață ireproșabilă din punct de vedere moral, cu multă smerenie și responsabilitate față de poruncile lui Dumnezeu.

Sfântul Zaharia este pomenit în slujbele liturgice, dar și în calendar, ca fiind Proroc. De ce tradiția liturgică a Bisericii noastre a considerat să ni-l pună spre cinstire cu apelativul de proroc?

În mentalul nostru colectiv este înrădăcinat gândul că a fi proroc înseamnă a prevesti viitorul, a vorbi cu claritate despre cele care vor urma să se întâmple în viitor. Noi înțelegem, prin termenul de „proroc” pe cel care vede înainte (cel care citește ceea ce se va întâmpla în viitor).

Din lecturile biblice, constatăm că prorocul nu era atât cel care prevestea viitorul, cât cel care împlinea voia lui Dumnezeu și o făcea cunoscută. Toți prorocii Vechiului Testament au avut drept misiune de a primi de la Dumnezeu descoperirea voii Sale ca, mai apoi, aceasta să fie făcută cunoscută contemporanilor lor.

Sfântul Proroc Zaharia a fost numit în felul acesta, pentru că el a împlinit voia lui Dumnezeu – trăia în chip drept. În mentalitatea biblică, a fi un om drept însemna să împlinești voia lui Dumnezeu în viața ta.

Dacă ne vom strădui să împlinim voia lui Dumnezeu, toți putem fi proroci.  Evident, marea noastră dilemă este cum ne dăm seama sau cum putem cunoaște care este voia lui Dumnezeu? Cum putem simți noi, într-o situație precisă a vieții noastre sau într-o anumită trăire lăuntrică, că este voia lui Dumnezeu?

Indiciul pe care ni-l dau Părinții Bisericii, după care ne putem da seama că, într-o anumită situație, este voia lui Dumnezeu, este că simțim foarte multă pace și siguranță interioară, precum și multă stare de bucurie, asupra acelei stări pe care o trăim.

Unde este ezitare, unde lucrurile nu ne sunt foarte limpezi și clare, este un indiciu că s-ar putea să nu fie voia lui Dumnezeu.

De aceea avem nevoie să ne sfătuim, să mergem la duhovnic sau la un părinte cu viață duhovnicească deosebită. Atunci când nu știm să luăm decizia cea mai bună și cea mai în consonanță cu ceea ce vrea Dumnezeu, mergem în fața duhovnicului și ne încredințăm orice nelămurire și ezitare a noastră.

Desigur, starea de liniște, de pace și de foarte multă limpezire a sufletului – atunci când este voia lui Dumnezeu –, trebuie să fie însoțită, neapărat, și de smerenie. Sunt unii oameni care au o siguranță de sine extraordinară, chiar și o anumită claritate, în a lua niște decizii. Însă nu trebuie să ne scape din vedere faptul că toate acestea pot fi și un rod al mândriei (al orgoliului, al aroganței).

Dacă, atunci când vrem să cunoaștem voia lui Dumnezeu, lipsește smerenia din indiciile enumerate, nu trebuie să mai fim atât de siguri, ci să avem o mică întrebare asupra a ceea ce dorim să reușim.

Ierarhul Hușilor a arătat că voia lui Dumnezeu se descoperă mai ales când ne rugăm:

Dumnezeu i-a descoperit voia Sa prorocului Zaharia, în timp ce el era la rugăciune – Sfânta Scriptură ne spune că era în săptămâna lui de rând. În tradiția iudaică, fiecare preot era rânduit, prin tragere la sorți, cel puțin o dată în viață, să slujească la Altarul tămâierii. În templul unde se rugau evreii erau două altare – altarul pe care se aduceau jertfele de animale, și altarul tămâierii, unde se punea tămâie pe cărbuni încinși, iar preotul rânduit stătea în genunchi în fața Domnului și se ruga pentru popor, pentru cei care stăteau în curtea templului, destinată celor care veneau să se închine.

Într-un asemenea moment, când preotul Zaharia a fost rânduit, prin tragere la sorți, să aducă jertfa de tămâie (de rugăciune), i se arată Arhanghelul Gavriil, spunându-i că soția lui, Elisabeta, va naște pe Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului – cel care a trăit o viață de asceză (de austeritate) și de dăruire integrală față de Hristos.

Învățăm, din această relatare, că Dumnezeu ne descoperă voia Sa, mai ales când ne rugăm. Este absolut esențial, chiar vital – așa cum avem nevoie de apă, atunci când însetăm, sau de hrană, când suntem înfometați –, să ne rugăm lui Dumnezeu, când trecem prin momente de încercare, când suntem nevoiți să luăm o decizie majoră pentru viața noastră. Primul nostru imbold ar trebui să fie să ne rugăm și să-I cerem Domnului să ne descopere voia Sa.

Sfântul Serafim de Sarov ne spune că nimic din cele pe care le săvârșea nu le făcea fără rugăciune, fără să ceară de la Dumnezeu să-i descopere ce anume trebuie să facă. Nici sfaturile îndemnurile pentru viața duhovnicească, pe care le dădea celor care îl căutau – puținii oameni cu care se întâlnea – nu erau rodul minții lui sau strict al unor asocieri ale cunoștințelor pe care le deținea, ci erau rodul rugăciunii.

Părintele Rafail Noica – duhovnicul nostru din Munții Apuseni, ucenic al Sfântului Sofronie de la Essex – îndemna ca, atunci când vrem să descoperim voia lui Dumnezeu, să fim foarte atenți la primul gând pe care ni-l dă Dumnezeu, după ce ne-am rugat Lui (după ce I-am cerut să ne descopere ce ar trebui să facem), și nu la cele care vin după.

Știm cu toții – mintea noastră este ca o adevărată moară, care macină permanent foarte multe gânduri, unele mai variate decât altele, și toate se rostogolesc, așa încât sunt situații în care simțim că este o degringoladă (o zăpăceală) în capul nostru, și nu mai știm încotro să o luăm.

Sigur, poate că Părintele Rafail spunea acest lucru pentru cei care au o viață înduhovnicită, plină de harul lui Dumnezeu. Însă și celor începători Domnul le poate descoperi, în felul acesta, care este voia Lui.

Mai putem descoperi voia lui Dumnezeu întrebându-i pe cei din jurul nostru, când suntem indeciși, și avem nevoie de sfat – așa cum făceau anumiți părinți din scrierile noastre duhovnicești: întrebau, câteodată, un copil, care avea mintea nevinovată și sufletul curat, ce ar trebui să facă. Iar copilul le dădea răspunsul pe care îl avea în capul lui, pe care – cu siguranță – i-l dădea Dumnezeu.

La fel, și noi putem să-i întrebăm, atât pe cei mici, cât și pe cei mari, care duc o viață duhovnicească aleasă și în care simțim că avem încredere. Însă, să le cerem să nu stea prea mult pe gânduri, să nu fie sfatul pe care îl vom primi, un rod al unei analize a minții (a rațiunii). Nu pentru că am fi antiraționali, ci pentru că, de multe ori, în gândurile pe care le avem, intervin neputințele noastre, trăirile noastre păcătoase. De aceea, ori de câte ori întrebăm pe cineva, să-l rugăm să ne spună pe loc gândul pe care îl are, fără să stea să analizeze și să întoarcă lucrurile pe toate părțile, ca să vadă ce ar putea să spună mai bine.

Sfântul Proroc Zaharia și Sfânta Elisabeta au trăit o viață sfântă, o viață dreaptă, una în care au căutat să împlinească, cât mai mult, voia lui Dumnezeu. De aceea, și Dumnezeu i-a iubit foarte mult, dăruindu-le unul dintre cei mai minunați prunci, care a avut un rol covârșitor în istoria iconomiei mântuirii neamului omenesc – pe Sfântul Ioan Botezătorul.

De altfel, inclusiv numele acestor doi sfinți au o semnificație specială, care, parcă, vorbește ceva despre biografia lor spirituală. Numele „Zaharia” înseamnă „Dumnezeu Și-a adus aminte”, iar numele „Elisabeta” înseamnă „Dumnezeu este legământul meu (sau, într-o traducere mai modernă – este șansa, binecuvântarea mea)”.

Așa au trăit acești doi părinți cu viață sfântă – ca cei care au crezut în cele pe care Dumnezeu le-a săvârșit în viețile lor.

La finalul slujbei, în semn de apreciere pentru slujirea duhovnicească de până în prezent, Părintele Episcop Ignatie l-a hirotesit întru protosinghel pe părintele Irineu Sandu, duhovnicul Mănăstirii Ivănești.