Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele secretar eparhial Alexandru Bahnar, părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan și părintele paroh Tiberiu Vârlan.

Răspunsurile liturgice au fost date de membri ai Grupului psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonați de arhidiaconul Cosmin Vlăduț Mironescu.

În omilia rostită după lecturarea textului evanghelic ce a relatat Pilda Fiului risipitor, Ierarhul Hușilor a vorbit despre atitudinea fiului cel mare, despre care a afirmat că a păcătuit mai mult decât fiul cel mic, risipitor:

«Și el s-a mâniat și nu voia să intre, dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: Iată, de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta. Și mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu desfrânatele, ai înjunghiat pentru el vițelul cel îngrășat» (Luca 15, 28-30). 

În această duminică, Biserica a rânduit să fie citit un fragment evanghelic care are drept conținut una dintre cele mai frumoase parabole. În gândirea creștină, Parabola fiului risipitor - în care accentul cade pe răbdarea, tăcerea și iubirea unui tată milostiv față de cei doi fii ai săi -, este considerată giuvaerul Evangheliei.

La o privire superficială, ni se pare că este demn de atenție mai ales fiul cel mic, căruia i-a venit dorul de ducă și a părăsit casa părintească, a pretins să i se dea partea de avere, îndepărtându-se înstrăinându-se de căldura iubirii tatălui său. Cred că în aceeași măsură merită să zăbovim și asupra atitudinii fiului cel mare, cel care a rămas acasă și părea că este ascultător, că împlinește întocmai voia tatălui său.

Am folosit verbul „a părea” pentru că la un moment dat fiul cel mare și-a devoalat adevărata fire. În momentele de criză, de încercare, iese la iveală, cu maximă pregnanță, exact ceea ce noi suntem. Cel puțin aceasta este una dintre constatările care nu necesită niciun fel de studiu sau de cunoștințe de psihologie. Când este rănit, când îi este afectată mândria, omul își arată adevărata față, „își dă arama pe față”, îl vedem așa cum este el. 

Acest fiu mai mare, chiar dacă îi reproșează tatălui său și-i spune că l-a slujit și că nu a ieșit din cuvântul lui, că nu a fost niciun moment în care să nu-l fi ascultat, paradoxal atunci când ar fi trebuit să-l asculte, să-l odihnească cel mai mult, se revoltă. Este o revoltă împotriva unei iubiri milostive, și răbdătoare. 

Tatăl din această parabolă nu reproșează nimic niciunuia dintre cei doi. Nici când fiul cel mai mic, în obrăznicia sa, și-a cerut partea de avere, a părăsit casa părintească și s-a dus și a cheltuit bruma de agoniseală a tatălui său cu desfrânatele. Este ca și cum ar fi renunțat la acest statut de fiu, la filiație și a dat cu piciorul în paternitatea oferită de către tatăl său. Tatăl său nu a ripostat în niciun fel. Parcă, am spune noi, i-a făcut hatârul, fără să insiste că nu este bine ceea ce face și că nu este înțelept să părăsească casa părintească; l-a lăsat, i-a respectat dorința de a înțelege libertatea ca libertinaj. L-a lăsat să conștientizeze singur ce înseamnă starea aceasta de înstrăinare, de îndepărtare de iubirea oferită de tatăl său. 

L-a fel s-a comportat și față de fiul cel mare. Și acesta a fost obraznic, într-un fel, pentru că tatăl se ruga de el să intre în casă, să fie și el părtaș la această bucurie că fratele lui cel mai mic s-a întors din rătăcire, că s-a regăsit pe sine, că i s-a făcut dor de iubirea pe care o primea în casa tatălui său și și-a cerut iertare revenind în sânul familiei.

Era o bucurie enormă, așa cum toții ne bucurăm când cineva rătăcește și apoi ajunge la un moment de înțelepciune sau își revine în sine, își schimbă în mod structural viața lui.

Dacă inimile noastre sunt pline de iubire și de răbdare, ne bucurăm când cineva se întoarce.

Dacă inima noastră este lipsită de iubire, atunci vom adopta același comportament ca cel al fiului mai mare. El, practic, făcea ascultare, dar fără iubire. Ascultarea fără iubire este o împlinire mecanică, un fel de robie, care nu ne lasă să ne bucurăm de nimic. 

Și așa cum ne spune unul dintre marii duhovnici ai Sfântului Munte Athos, Părintele Vasilios, fostul stareț al mănăstirii Iviron, „când omul ridică glasul, când se revoltă și o face fără iubire, iese la iveală întreaga minciună a vieții sale” - iese la iveală toată hidoșenia din interiorul său. 

Așa se întâmplă, și este lesne de constatat în jurul nostru, când vedem pe unii cu aceeași atitudine ca a fiului mai mare, care l-a înfruntat pe tatăl său și i-a reproșat că el, cel ascultător, chipurile, și drept, nu a primit niciodată nimic sau un ospăț ca mulțumire pentru cele pe care le-a făcut. Fără să-și dea seama, a ieșit la iveală, ca la un tomograf, urâțenia sufletului său. Această hidoșenie a sufletului său este conținută în cuvintele pe care le folosește. Fără să-și dea seama, probabil, îi răspunde tatălui său folosind un adverb de negație foarte puternic: „niciodată nu mi-ai dat un ied”. Iedul este fiul caprei. Caprele sunt încăpățânate. În pericopa evanghelică ce se va citi în una din duminicile viitoare -  se precizează că Domnul, l-a sfârșitul lumii, va despărți lumea în două; unii vor sta de-a dreapta și alții de-a stânga, cei care vor sta de-a dreapta sunt oile ascultătoare și care moștenesc Împărăția lui Dumnezeu; cele de-a stânga sunt caprele, care nu știu să asculte, se încăpățânează, se cocoțează peste tot, punându-și viața în pericol. 

Acest tânăr, fără să realizeze, a spus „nu mi-ai dat un ied.” Adică, prin această cerință nu a făcut altceva decât să se arate pe sine așa cum este: încăpățânat, mândru, orgolios și capabil să zdrobească iubirea unui tată milostiv, să batjocorească această iubire milostivă. Mai mult, ni se spune că el era la țarină, adică muncea. Era rob pământului, nu își găsea răgazul de a se uita și înspre cer pentru a deveni un om bun. 

Preasfinția Sa a arătat că ascultarea fără iubire devine sclavie:

Când ne robim de cele materiale și le idolatrizăm, inevitabil devenim oameni pentru care virtutea iubirii nu mai contează nici în raport cu semenii noștri, nici în raport cu Dumnezeu. 

Este foarte greu să comunici cu asemenea oameni care se identifică cu ipostaza fiului mai mare; sunt oameni încăpățânați, convinși în sinea lor că ei sunt corecți, drepți și că au competența de a oferi lecții, de a jigni, de a nu se bucura niciodată de îndreptarea celor din jur; oameni imposibili, o adevărată povară, greu de dus, oricâtă dragoste și iubire și înțelegere le-ai împărtăși. 

Aș îndrăzni să spun că fiul cel mare păcătuiește într-un mod mult mai grav decât fiul cel mic. Fiul cel mai mic își ia lumea-n cap poate și pentru că nu era copt la minte, încă nu era suficient de maturizat. Fiul cel mai mare, cel puțin așa cum reiese din Evanghelie, avea o maturitate, dar una bolnavă de invidie, de răutate și incapabilă de a se bucura de întoarcerea fratelui său cel mai mic. În ultimă instanță, era incapabil de a se bucura de iubirea oferită de către tată, amândurora. 

Când oferi iubire unui om rău, frustrat, care este mic la suflet, el nu va înțelege acest lucru. Dimpotrivă, va călca în picioare și va zdrobi această iubire. 

Părintele Vasilios de la Iviron surprinde foarte bine caracterul fiului mai mare din această parabolă. Poate, mai degrabă, așa cum spun cei ce s-au aplecat asupra tâlcuirii acestei parabole, ar trebui să fie numită „parabola tatălui risipitor”, adică a tatălui care, în sensul pozitiv, risipește dragostea, dar o risipește pentru cei care nu știu să o primească și să se bucure de ea, mai ales fiul cel mai mare.

Domnul ne cere să împărtășim dragostea celor din jurul nostru indiferent dacă aceasta se întâmplă într-un context în care ea nu este prețuită sau nu este asumată așa cum se cuvine.

Închei cu acest text care surprinde foarte bine caracterul pe care l-a avut fiul cel mai mare, un caracter foarte greu de dus. Sunt foarte convins că veți identifica suficienți oameni care se regăsesc în această caracterizare a modului în care s-a comportat fiul cel mai mare: 

„Cuvintele și îndemnurile nu duc la niciun efect la oamenii mistuiți de ură, de logica autojustificării, de osândirea tuturor celorlalți. Oamenii aceștia pot să-ți povestească lucruri nesfârșite într-o singură clipă, să îngrămădească nenumărate virtuți proprii și nenumărate vini ale celorlalți. Câte n-au spus, câte nu spun ca să distrugă pe semenul lor și să se justifice pe ei înșiși. Dar nu-și schimbă părerea, nu pot să se căiască, nu iubesc, e ceva străin de firea lor. Aceasta este osânda lor. Cum poți să iubești pe cei care nu iubesc? Acest fapt este o mare cruce, ți se refuză iubirea, e o pedeapsă pentru ei. Suportă, se chinuie dar cum poți să-i ajuți, să-i însoțești fără iubire? Ei cer nu mântuirea, ci osânda, distrugerea tuturor. Astfel se justifică pe ei înșiși și aceasta este o teologie și o cultură a pedepsei și a osândei.” 

Așa sunt cei care se identifică cu fiul cel mai mare. Nu știu să aprecieze, să primească iubirea, nu se bucură de ea, învinovățesc permanent și aruncă cu noroi în identitățile celor din jur.

Hristos, în această parabolă, este Cel care ne îndeamnă să avem privirea inimii noastre ațintită înspre iubirea răbdătoare, smerită, tăcută, și milostivă a tatălui. El nu reproșează niciodată nimic. Aceasta este iubirea autentică; iubirea fără reproș este iubire reală. Iubirea prin care reproșăm este o iubire defectuoasă.