Comunitatea românească din Coventry, păstorită de părintele Cornel Grecu, sprijină constant, de mai mulți ani, proiectele filantropice derulate la nivelul Episcopiei Hușilor.

În cuvântul adresat celor prezenți, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a făcut referire la motivația lăuntrică a domnitorului sfânt Constantin Brâncoveanu, și a fiilor săi, de a prefera moartea, în locul abandonării crezului creștin:

«Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa» (Marcu 8, 35)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ni-i pune spre pomenire pe Sfinții Martiri Brâncoveni, cei care nu au pus nimic mai presus de credința în Hristos (nici poziția lor socială, nici statutul lor), pentru că în inimile lor era iubirea față de El.

Dragostea față de o anumită persoană ne învață, în mod firesc, să ne jertfim pentru ea, să nu ni se pară că este ceva greu sau împovărător, dimpotrivă – totul ni se pare extrem de ușor și natural.

O asemenea stare o trăiau mucenicii lui Hristos, despre care Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că mergeau să-și dea viața pentru Hristos nu din curaj, ci mai ales din iubire, din care se năștea și curajul, îndrăzneala și lipsa de frică.

Ne putem da seama, foarte ușor, că aceasta nu este o simplă teorie. Fiecare dintre noi am trăit experiența a ceea ce înseamnă să iubești pe cineva în mod deosebit – toate gândurile, simțirile și trăirile noastre sunt pline de prezența persoanei pe care o iubim, nu facem un efort pentru aceasta, nici nu este nevoie ca cineva să ne consilieze sau să ne învețe cum să ne raportăm față de omul pe care îl iubim. Însăși dragostea este cea care ne învață cum să-l simțim și cum să ne raportăm față de omul pe care îl iubim.

Când inima este plină de dragoste, nu există niciun obstacol. Când există un deficit de dragoste, atunci lucrurile ni se par anevoioase, sau interpretăm că multe situații din viața noastră reprezintă un obstacol în a ne manifesta dragostea față de omul pe care îl iubim.

În fragmentul evanghelic care se citește la pomenirea martirilor, Hristos ne spune că oricine vrea să-și scape viața (sufletul) pentru sine, îl va pierde. Însă, dacă ne vom pierde viața (sufletul) pentru Hristos și pentru Evanghelie, atunci vom câștiga foarte mult.

Logica lui Hristos este atât de diferită față de cea cu care suntem noi obișnuiți.

Reacția noastră firească (naturală) este de a ne salva viața, ceea ce este firesc, mai ales când ne este pusă în pericol. Însă, atunci când în universul vieții noastre intră alegerea între a trăi și credința în Hristos, ar trebui să primeze credința în El, așa cum s-au manifestat martirii.

Sfinții Martiri Brâncoveni au avut convingerea că nici starea lor materială confortabilă, nici statutul lor social nu trebuie să constituie un obstacol, în ceea ce privește trăirea credinței în Hristos.

Când li s-a cerut să se lepede de credința creștină, în schimbul unui trai bun și pentru a-și salva, cu adevărat, viața, ei au ales mai bine să moară pentru Hristos.

Din păcate, noi nu ne identificăm cu acest mod de a trăi credința în Hristos. Sunt atâtea lucruri în viața noastră, care primează față de iubirea în Hristos și față de El.

Preasfinția Sa a arătat cum, de multe ori, raportarea noastră la cele ce țin de viața în Hristos, este condiționată de rezolvarea, mai întâi, a multor alte priorități:

Noi Îl căutăm pe Dumnezeu (ne rugăm) în funcție de timpul pe care îl avem și de care suntem disponibili. Sunt foarte rare situațiile în care ne lăsăm pe noi înșine ca să-I facem loc lui Hristos în viața noastră.

Chiar și atunci când se pune problema de a merge la biserică, la Liturghie, întâi luăm în calcul cele pe care le avem de făcut acasă, și apoi, dacă reușim și ne mai rămâne vreme, mergem la slujbă.

Mulți dintre cei care pleacă imediat după ce se împărtășesc sau își împărtășesc copiii, nu au în gândul lor faptul că cele două ceasuri, cât ține Liturghia, sunt pentru Dumnezeu, ci gândesc tot pentru ei, și sunt în grabă. Nu și-au setat, de dimineață, în minte, gândul că cele două ceasuri în care se săvârșește Sfânta Liturghie să fie dăruite exclusiv lui Dumnezeu.

Calculele sunt tot egoiste – așteptăm momentul împărtășirii cu Hristos și, imediat, ne năpustim înspre ușa bisericii, și plecăm de la Liturghie. Nu înțelegem că Liturghia are vremea, coerența și logica ei, încât să ne gândim că ar trebui să rămânem până la sfârșitul ei, și să mulțumim, după ce ne-am împărtășit cu Hristos, după ce L-am primit în viața noastră.

Un alt exemplu, mai bizar, este legat de planificarea unui Botez sau a unei Cununii. Prima întrebare pe care o punem nu este legată de ce ar trebui să facem, ca să ne bucurăm cât mai mult de roadele spirituale ale Tainei Botezului sau ale Cununiei, ci îl întrebăm pe preot cât durează slujba, pentru că noi avem alte calcule în mintea noastră – ne gândim la ora programată pentru restaurant, pentru fotografii, sau alte lucruri (Botezul sau Cununia devin ceva, printre multe altele, pe care ni le-am programat).

Sau, când mergem la preot să ne programăm Cununia, îi spunem din oficiu: „Părinte, eu pot în data cutare, am restaurantul rezervat, muzicanții deja plătiți, iar rudelor deja le-am cumpărat biletele de avion”. Și preotul își dă seama că este tratat ca fiind ultimul om, dintre toți cei pe care îi avem în organizarea celui mai important eveniment din viața noastră.

Nu realizăm faptul că Taina Cununiei sau Taina Botezului este centrul în jurul căruia ar trebui să pivoteze toate celelalte, și toate celelalte să fie secundare. Din nefericire, cele secundare devin principale pentru noi, și găsim argumente, pentru a forța agenda preotului, pentru a ne primi atunci când noi ne-am programat absolut totul.

Acesta este un indiciu că, pentru noi, Taina Cununiei sau Taina Botezului nu este esența, ci o simplă motivație, în jurul căreia legăm celelalte momente ale acestui eveniment.

Dacă martirii ar fi gândit în felul acesta – să pună viața lor, pregătirea lor profesională sau intelectuală pe primul plan al vieții lor, atunci L-ar fi trădat foarte ușor pe Hristos, și nu și-ar fi dat viața pentru El.

Sfinții Martiri Brâncoveni au împlinit în toată profunzimea, cu fidelitate, acest cuvânt al lui Hristos. Ei nu au căutat să-și salveze viața și să-și scape sufletul, în favoarea unor beneficii (cel mai mare beneficiu fiind să rămână în viață). Ei au ales să-și piardă viața (sufletul) pentru Hristos și pentru Evanghelie ca, în felul acesta, să câștige viața veșnică.

Este foarte important să existe o ierarhie a valorilor în viața noastră, să ne trasăm foarte clar prioritățile.

Noi, ca și creștini, dacă avem conștiința că suntem ai lui Hristos, ar fi minunat ca, în prim-planul vieții noastre, să nu fie nimic în afară de Hristos. Iar dacă este Hristos, atunci știm și cum să ne raportăm față de cei din familia noastră, cum să-i iubim și cum să-i respectăm, pentru că avem drept sursă a iubirii noastre, iubirea lui Dumnezeu, care ne ajută să trăim o viață de familie armonioasă.

Învățăm de la Sfinții Martiri Brâncoveni ca, în viața noastră, să primeze Dumnezeu și credința în Hristos.