Pe 1 noiembrie 2020, în Duminica a XXII-a după Rusalii, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a săvârșit Sfânta Liturghie la Catedrala Episcopală din Huși.

În omilia rostită cu acest prilej, Ierarhul Hușilor a explicat în ce constă păcatul bogatului nemilostiv din Parabola rostită de Hristos, subliniind că insensibilitatea față de semeni ne depersonalizează:

„În fața lui Dumnezeu nu este esențial ce poziție socială ocupăm sau cât de bogați sau săraci suntem, ci relația de iubire și de sensibilitate pe care o avem, atât față de El, cât și față de semeni.

Păcatul bogatului nemilostiv din Parabola Mântuitorului nu consta în faptul că era un om înstărit, care se bucura din plin de cele materiale, ci în faptul că era înțepenit în insensibilitate.

Insensibilitatea este o caracteristică a parveniților, a ariviștilor. Din acest motiv, Mântuitorul nici nu îi spune numele. Numele lui erau cele materiale.

Noi nu reușim să conversăm cu ceea ce ține de materia din jurul nostru. Sigur că dacă vrea cineva să converseze cu un lucru material, nimeni nu îl oprește. Nu se poate instaura însă un dialog în sensul real al cuvântului. Bogatul nemilostiv nu avea nume, pentru că nu mai era persoană.

Când spui nume, spui persoană. Când spui persoană, spui dialog. Vezi chipul celuilalt, scăpăratul ochilor, gesturile, îl vezi pe celălalt în ansamblul său. Tot ceea ce vedem la celălalt, ca persoană, sunt cele care ne invită să intrăm în dialog. Orice reacție, cât de banală, este o invitație la dialog.

Mai există și un dialog interior al nostru cu semenii în fața cărora, poate, ne este greu să spunem exact ceea ce gândim.

În tot ceea ce facem, în orice activitate, în orice formă de relaționare, instaurăm un dialog, fie că este unul la nivel verbal, fie că este unul interior. La fel facem și cu Dumnezeu. Fie ne rugăm cu voce tare, fie ne rugăm așa cum se ruga Ana, mama prorocului Samuel - în inima ei”.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că nu bogăția, ci încremenirea în insensibilitate l-a făcut pe bogatul nemilostiv să ajungă în iad:

„Bogatul nemilostiv nu vorbea cu nimeni, nici măcar cu sine însuși. Era atât de îndopat de cele materiale, încât l-au transformat într-o ființă opacă.  Când cineva nu ne ascultă și nu este sensibil la ceea ce am vrea noi să fie, folosim expresia: «parcă vorbim în fața unui perete».

Bogatul nemilostiv a trăit într-o insensibilitate cumplită. Nu a avut capacitatea lăuntrică să îl vadă pe amărâtul Lazăr. Săracului i se dă numele, pentru că el se comporta ca o persoană. Era atât de amărât, încât până și câinii veneau să îi lingă rănile. Modul de relaționare al bogatului din Evanghelie era mai josnic decât al câinilor.

Noi, într-o atitudine de superioritate, considerăm că nu ne identificăm cu acest bogat nemilostiv. Nu suntem din categoria celor care să se bucure din plin de cele materiale.

Nu bogăția sau sărăcia sunt determinante pentru viața veșnică. Noi nu moștenim Împărăția cerurilor pentru că suntem bogați sau săraci.

Bogatul nu se duce în iad pentru că avea averi, ci pentru că era un om înțepenit în rău. Bogăția în sine poate fi o mare binecuvântare, atât timp cât toată agoniseala noastră este cinstită și nu se întemeiază pe furt sau pe corupție”.

Totodată, Preasfinția Sa a descris comportamentul arivistului, a celui care crede că totul i se cuvine și trebuie să graviteze în jurul său, fiind opac la nevoile celor din jur:

„Bogatul s-a dus în iad pentru că nu știa să iubească. Avea comportamentul parvenitului.

Cum se comportă un arivist, un om plin de sine?

Crede că totul i se cuvine, inclusiv faptul de a fi arogant, de a se comporta cu bădărănie și grosolănie față de cei din jur. Acestea sunt ingredientele arivistului.

Crede că bogăția sau statutul social sunt suficiente ca să îl justifice pentru a se comporta cu răutate și cu lipsă de empatie față de cei din jur.

Sunt foarte mulți oameni de felul acesta, cărora o funcție le ia mințile. Un intelectual are un cuvânt foarte adevărat: «câtă putere, atâta corupție, dacă puterea este absolută, corupția este absolută».

Cu cât cineva este mai îmbătat de putere și este mai sigur de cele materiale, pe care le posedă, și cu cât le idolatrizează și crede că acelea sunt ultima realitate a acestei vieți, cu atât este mai insensibil și mai răutăcios, opac ca un zid. Se închide în autosuficiența egoismului său”.

Părintele Episcop Ignatie a îndemnat pe cei prezenți să își deschidă mai mult sufletul față de semeni, mai cu seamă că fiecare om este însetat de dragoste:

«Faceţi-mi bucuria deplină, ca să gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare. Nu faceţi nimic din duh de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuşi. Să nu caute nimeni numai la ale sale, ci fiecare şi la ale altuia. Gândul acesta să fie în voi care era şi în Hristos Iisus». (Filipeni 2, 2-5)

„Biserica ne pune spre meditație Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr pentru a conștientiza că cel mai mare păcat este să fim insensibili, ariviști, să nu ne deschidem sufletul în fața neputinței și a suferinței celui de lângă noi.

Nu este vorba de cei care profită de bunătatea celor din jur. Hristos Însuși, față de cărturari și farisei - cei care nu au dorit să schimbe ceva în viața lor, nu a putut să se comporte ca și cum ei au nevoie de dragoste. Ei au negat dragostea Lui și pe El Însuși. Hristos respectă libertatea omului. Dacă el nu vrea să se schimbe, să facă ceva din viața lui, nu putem să îl forțăm să ne primească dragostea.

Săracul Lazăr era însetat de milă. Aștepta să se apropie cineva - un om - de el. Era însetat de dragoste. Îi era suficient să primească o bucată de pâine, căci în acea bucată era dragoste.

Câtă lume este însetată de dragoste și câtă nevoie este să ne deschidem inima în fața celui sărman și amărât!

Când iubim pe cineva foarte mult și ne este drag, ne este suficient numai să îl vedem, fără să ne spună nimic. Ne bucurăm de zâmbetul lui, de chipul lui, fără să ne vorbească. Ne bucurăm de cum se comportă. Toate sunt pentru noi o bucurie. Deja am intrat în dialog cu acel om, fără să îi vorbim.

Dragostea adevărată înseamnă instaurarea unui dialog interior. Vorbim în sufletul nostru cu omul care ne este drag.

În tradiția isihastă ni se spune că omul ajunge la profunzimea relației cu Dumnezeu, când nu mai vorbește cu El prin cuvinte, ci cu inima sa.

Starea noastră, simțirile noastre, sunt ca un dialog pe care i-l oferim lui Dumnezeu.

Cu cât nu mai avem nevoie de cuvinte în a-I vorbi lui Dumnezeu, cu atât relația noastră este mai profundă. Așa se întâmplă și în relațiile noastre cu semenii.

Unde este vorbărie multă, justificări nenumărate, dragostea sărăcește. Cu cât dialogul este mai interior și există acest flux de energie lăuntrică între noi, cu atât nu mai simțim nevoia să vorbim.

În mănăstirile de tradiție benedictină există un vot al tăcerii. Călugării caută să vorbească cât mai puțin între ei ca să aibă cât mai mult timp să vorbească cu Dumnezeu”.

 

Ultimele articole