Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele inspector eparhial Dragoș Trofin, părinții protopopi Adrian Chirvasă (Vaslui) și Iulian Dumitru Ștefan (Huși), și părintele paroh Constantin Cristea.

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, coordonat de arhidiaconul Vlăduț Cosmin Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a afirmat că relația personală cu Dumnezeu trebuie caracterizată prin maximă sinceritate : 

«Și îndată strigând tatăl copilului, a zis cu lacrimi : Cred, Doamne! Ajută necredinței mele!» (Marcu 9,24)

În rânduiala Bisericii noastre, înainte de citirea unui pasaj scripturistic, suntem îndemnați de către diacon, preot sau episcop, cu aceste cuvinte: „Să luăm aminte!”. Adică, întreaga noastră ființă să fie conștientă ca, atunci când noi ne întâlnim cu Dumnezeu, să ne străduim să-I aducem Lui întreaga noastră ființă; să ne aducem pe noi înșine drept ofrandă lui Dumnezeu. 

Această luare-aminte devine posibilă prin conjugarea lucrării minții și a inimii noastre. Mintea să fie atentă, concentrată, absorbită sau cufundată în duhul rugăciunii. Acest duh să ne învăluie și inima. 

În același timp, îndemnul acesta ne invită și la o stare de trezvie, de veghe, de atenție sporită, că în prezența lui Dumnezeu noi nu ne putem comporta oricum. Și când afirm că nu ne putem comporta oricum, am în vedere faptul că pe Dumnezeu nu putem niciodată să-L înșelăm, sau să-L mințim, chiar dacă noi, în prostia noastră, suntem tentați de a ne raporta în felul acesta. 

Tatăl din pasajul evanghelic și-a asumat cel mai bine acest îndemn: „Să luăm aminte!” 

Lucrul acesta reiese, cu maximă pregnanță, din modul cum s-a raportat față de Domnul Hristos. Tatăl avea un copil bolnav. Evanghelistul Marcu descrie modul de manifestare a acestei boli îngrozitoare: se arunca la pământ, se zvârcolea, făcea spume la gură și era aprope într-o stare dezumanizantă; în momentele de posedare a acestei boli - pe care sfinții evangheliști o numesc boala lunaticului (se manifesta în funcție de fazele lunii) - nu mai recunoșteau în el umanul. 

 În disperarea și în dorința lui arzândă, s-a dus la Hristos, a căzut în genunchi implorându-L să-l vindece pe fiul său. Așa ar proceda orice părinte atunci când copilul este bolnav, în suferință. Își doresc, cu foarte multă fervoare, cu întreaga ființă, să primească vindecare, să fie scăpat de chinurile acestei suferințe. 

Domnul Hristos îi spune un cuvânt în fața căruia tatăl nu avea decât o singură soluție - să fie sincer și să se comporte cu multă smerenie. Hristos îi spune: „de ai credință, toate îți sunt ție cu putință”. Aproape că era invitat în fața unui examen, a unei probe de credință. Tatăl, în sinceritatea și în smerenia sa, îi spune Domnului Hristos un cuvânt memorabil, pe care ar trebui să ni-l asumăm și noi drept rugăciune de zi cu zi, de fiecare clipă: „cred, Doamne! ajută necredinței mele!”. 

Din cuvântul acesta, izvorât din inima unui tată care-și dorea, cu întreaga sa ființă, să-i fie vindecat fiul de boala cumplită care-l chinuia, înțelegem, în chip lămurit, că a fi un om credincios înseamnă a trăi în adevăr, în sinceritate și foarte multă smerenie. 

Pe Dumnezeu nu-L putem minți, oricât de mult am vrea să pozăm, din punct de vedere spiritual, în neștiința sau în ignoranța noastră, în ceea ce de fapt, nu suntem. 

Tatăl din acest fragment evanghelic este cel care Îi mărturisește Domnului Hristos adevărul sincer și smerit: „am, Doamne, o brumă de credință, un grăunte mic, o fărâmă de credință. Însă în mine este și necredință. Te rog să fii Tu Cel care amplifici, ajuți și rotunjești credința mea, ca să o faci lucrătoare. De Tine, depinde, Doamne, frumusețea credinței mele și plenitudinea ei. Eu, ca un păcătos, cred în Tine, Doamne, dar nu-i suficient. Am momente de îndoială, am momente în care-mi pun întrebări existențiale; poate unele dintre ele mă duc în zona aceasta a necredinței; însă Tu, Doamne, ești Cel care mă poți ajuta și poți înmulți credința mea”. 

Înșiși apostolii lui Hristos, cei care L-au văzut pe Domnul și s-au încredințat de dumnezeirea Lui - că este Dumnezeu-Fiul întrupat, venit în lume ca să ne mântuiască -, L-au rugat în felul următor: „Doamne, sporește-ne credința!”. 

Prin urmare, ori de câte ori suntem în prezența lui Dumnezeu, să avem conștiința și să fim brăzdați de această trăire, că a fi credincios înseamnă a trăi în adevăr, în sinceritate și smerenie. Exact așa cum ne raportăm față de cel pe care-l iubim; relația noastră cu el nu poate fi decât întemeiată pe sinceritate, pe adevăr și pe smerenie. 

Preasfinția Sa a vorbit despre modul în care ne afișăm credința:

A fi credincios înseamnă a nu încerca, nicio clipă, să-L păcălești pe Dumnezeu, să-L fentezi, mai ales în fața semenilor tăi. 

Să nu aveți încredere în cei care vin și își etalează credința lor, fac caz de ea și spun, cu emfază și aroganță, cât de credincioși sunt ei. O asemenea atitudine trădează, de fapt, un joc de imagine sau câștigarea unui capital de imagine. 

Credința în Dumnezeu se trăiește în chip tainic și se vădește prin faptele noastre. Nu este nevoie de vorbe, de nicio poliloghie, pentru ca să punem în evidență ceva pe care de fapt nu îl avem. Sigur că această credință se cere manifestată sau aplicată în practică. 

N-am încredere nici în cei care spun că „eu mă întâlnesc doar în inima mea cu Dumnezeu și stau acasă fără să mă duc la biserică, fără să mă întâlnesc cu El”. Aș îndrăzni să spun că această credință este una nedeplină; nu falsă, ci nedeplină. Pentru că una este să bei apă de la robinet și alta este să te duci la izvor. În momentul în care suntem întrebați și ni se pun aceste două alternative: ai posibilitatea să bei apă de la robinet sau de la izvor, cred că toți vom alege izvorul. În contextul de față, alegerea „apei de la robinet” simbolizează atitudinea aceea în care tu crezi că îți poți trăi credința doar în inima ta și în intimitatea ta. 

Așa ne cer progresiștii, cei care, de fapt, nu au nicio treabă cu Biserica, dar ne invite, într-un fel, ca noi să ne trăim credința doar în casele noastre, iar nu ca o formă de manifestare. 

Este ca și cum iubim foarte mult pe cineva, dar ne este rușine să ieșim cu acea persoană în public. Deși îi mărturisim, în intimitatea noastră că o iubim și o prețuim, nu vrem să ne afișăm cu persoana respectivă. 

De aceea trebuie menținut un echilibru când vorbim de credință: să fie adevăr, să fim sinceri cu Dumnezeu, să-I spunem exact ceea ce suntem, nu cum am vrea și cum credem, în mintea noastră, sau cum am considera că ar fi bine să ne „fardăm” în fața lumii; Dumnezeu nu are nevoie de ipocriți. 

Dumnezeu nu are nevoie de oameni care umblă după capital de imagine. Are nevoie de oameni sinceri, autentici, care-și mărturisesc neputințele sau îndoielile. 

Să știți că Dumnezeu îl iubește pe cel care are curajul să-și mărturisească îndoielile în materie de credință. Dumnezeu nu ne vrea proști, nu vrea să trăim credința ca pe o ideologie, gata primită, fără să ne întrebăm nimic asupra acesteia. 

Doar prin întrebare, prin frământare în inima și în mintea noastră aprofundăm, cu adevărat, conținutul credinței noastre ortodoxe. Dar aceasta se trăiește în multă smerenie, în adevăr și în dorința de a instaura o relație cu Cel în care credem. De aceea, credința devine încredere, așa cum s-a întâmplat cu tatăl din pasajul evanghelic. El avea încredere în Dumnezeu. 

Părintele Episcop Ignatie a asemănat atitudinea de sinceritate pe care este necesar să o avem în relație cu Dumnezeu, cu relația pe care o construim cu o persoană pe care o iubim:

Când avem încredere în prietenul nostru, în cel de lângă noi, și când îl iubim foarte mult, noi ne livrăm cu toate neputințele. Psihologia modernă spune că unul dintre semnele distinctive ale libertății în preajma celui care îl iubim este atunci când ne putem vulnerabiliza - adică ne descoperi slăbiciunile și neputințele noastre. Simțim și avem curajul de a ne descoperi în felul acestea pentru că avem încredere în cel pe care îl iubim. Cel care ne iubește la fel ar trebui să se raporteze ca Domnul Hristos, când acest tată și-a mărturisit neputința sa: „da, Doamne, am o fărâmă de credință dar este și necredință în mine; ajută acestei necredințe a mele”. Iisus Hristos nu i-a reproșat nimic, nu i-a spus ceva de felul: „Eu ți-am cerut să fii un om foarte credincios, să ai o credință puternică, de monolit, nu veni cu ceva șubred, fragil în fața mea, altfel nu-l pot vindeca pe fiul tău”.  Nimic din toate acestea; dimpotrivă, Dumnezeu îi vindecă fiul. 

La fel, cel care ne iubește, când vede vulnerabilitățile noastre, pe care noi i le încredințăm în deplină libertate, ne iubește la fel de mult; nu scade cu nimic cinstirea lui față de noi, văzându-ne oameni slabi, cu neputințe. 

Cine nu are neputințe? Toți avem, unele mai mari altele mai mici; unele pe care le ducem în adâncul sufletului nostru ca o luptă, altele care ies în afară și ne periclitează viața. 

Ar trebui să gândim noi relația noastră cu Dumnezeu așa cum o gândim cu cel pe care îl iubim foarte mult. Ne încredințăm celui pe care îl iubim, nu avem nicio frică, pentru că aceasta înseamnă „a iubi” - să nu avem nicio frică, să ne descoperim exact așa cum suntem: nu puternici, nu trăind ca într-o iluzie și să ne livrăm în felul acesta celor din jur. 

Când suntem în preajma lui Dumnezeu, să căutăm să fim oameni sinceri. Dacă ne-am propus de dimineață să venim la Liturghie, și I-am spus lui Dumnezeu: „Doamne astăzi vin să mă întâlnesc cu Tine”, sinceritatea știți cum ar trebui să se manifeste? Nimic din cele care țin de lumea aceasta să nu ne distragă de la întâlnire. 

Dacă venim la slujbă, să nu ne grăbim să plecăm acasă; pentru că dacă ne grăbim să plecăm acasă, exceptând situațiile obiective – când este chiar nevoie și știe Dumnezeu lucrul acesta –, de fapt am venit să-L fentăm pe Dumnezeu, să punem o bifă acolo, n-am tratat cu maximă responsabilitate această întâlnire și să ne bucurăm până la capăt, până la sfârșitul slujbei. 

Nimic să nu ne distragă: nici povestea cuiva, nici cum este îmbrăcat cineva sau ce face în timpul slujbei. Noi trebuie să ne gândim că am venit  - chiar dacă suntem atâția oameni aici -, să stăm în fața Domnului, la slujbă, ca și cum am fi doar noi și Dumnezeu. 

Exact ca în situațiile acelea când sunt doi îndrăgostiți și stau pe o bancă în parc; sunt atât de absorbiți unul de celălalt, încât nu conștientizează că trece vuiet de lume pe lângă ei, ci fac abstracție de tot ceea ce se întâmplă în jur. 

Dă-ne Doamne credință, sporește-ne-o, pentru că dacă o vom avea, vom fi și oameni ai adevărului, ai sincerității și ai smereniei!  

După Sfânta Liturghie, Preasfințitul Părinte Episcop Ignatie a oficiat slujba punerii pietrei de temelie pentru biserica Parohiei Munteni de Jos II, ce va fi ocrotită de Sfinții Ierarhi Calinic de la Cernica și Luca al Crimeii.