În cuvântul său, Ierarhul Hușilor a arătat că Domnul Hristos, prin Învierea Sa, a schimbat conținutul morții:

«Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi» (Ioan 11, 25)

Ori de câte ori participăm la slujba de prohodire a cuiva, este un prilej de a reflecta asupra tainei morții. Din păcate, noi trăim ca și cum nu am muri. Nu avem conștiința faptului că suntem efemeri și că moartea, atâta timp cât există păcatul, face parte din existența noastră. Nu i ne putem sustrage în niciun fel. În fața ei, capitulăm cu toții, indiferent ce poziție socială ocupăm, indiferent cât de inteligenți sau de frumoși suntem. Este o realitate pe care nu o putem evita.

Moartea a pătruns în existența omului ca un intrus nedorit, ca urmare a păcatului, a neascultării lui Adam și a Evei față de porunca lui Dumnezeu, de a nu mânca din pomul cunoștinței binelui și răului.

Omul a decis să moară, nu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a creat – cum spune atât de frumos părintele Dumitru Stăniloae – ca să-I fim parteneri veșnici de dialog.

Cu toate acestea, oricât de sumbră ni se pare moartea și oricât de mult nu o dorim, prin Învierea lui Hristos, ea a căpătat un alt conținut. Până la Învierea lui Hristos, moartea era o realitate implacabilă, pe care nimeni nu o putea depăși. Odată cu Învierea lui Hristos, moartea este convertită (conținutul ei este schimbat) și devine o poartă către o altă realitate, mult mai profundă și mai adevărată decât cea pe care o trăim aici – realitatea veșniciei și a comuniunii cu Dumnezeu.

 De multe ori, noi ne identificăm în ipostaza celor două surori – Marta și Maria – cărora le-a murit fratele, Lazăr - prietenul lui Hristos. Acestea și-au dorit foarte mult ca Domnul Hristos să vină în Betania și să-l vindece pe Lazăr, să-l scape din chingile morții.

În înțelepciunea Sa, Domnul zăbovește. Noi, oamenii, nu înțelegem zăbava lui Dumnezeu. Credem că nu ne ascultă. Ne revoltăm, suntem nemulțumiți și ripostăm. Însă Domnul vine întotdeauna exact atunci când avem cea mai mare nevoie – nu după socotelile minții noastre, nici după frământările și neliniștile pe care le avem, ci după propria Sa înțelepciune.

Domnul Hristos ajunge în Betania, și aceste două surori Îl întâmpină cu un reproș. Așa facem și noi – suntem specialiști în a reproșa, mai ales lui Dumnezeu, considerând noi, după planurile noastre omenești, că nu e atât de prompt pe cât am fi vrut.

Reproșul acestor două surori, care Îl iubeau pe Hristos, a fost acesta: „Doamne, de ce nu ai venit la timp? Lazăr, fratele nostru și prietenul Tău, este mort deja de patru zile și a intrat în putrefacție”.

Domnul, în delicatețea Sa extraordinară, instaurează un dialog profund, și aproape că ignoră acest reproș, spunându-le: „Voi credeți în înviere?”, iar ele răspund: „Da, Doamne, credem că va fi și înviere, după ce se va sfârși lumea aceasta”.

Domnul Hristos le spune că El Însuși (Logosul Întrupat) este Învierea și Viața, și că oricine crede în El nu va muri, ci va trăi. În Hristos, moartea nu mai este o realitate pe care să nu o putem depăși, ci este o adormire.

Ar fi foarte bine să avem obișnuința ca, pe pomelnicele noastre, să nu mai trecem „morți”, ci „adormiți” – este cu totul altceva.

Cele două surori – Marta și Maria – nu au înțeles profunzimea și adevărul cuvântului lui Hristos. Domnul rămâne neclintit în gingășia Sa, Se apropie de mormântul în care era îngropat Lazăr, Se uită înspre cer și lăcrimează. Este singurul loc din Sfânta Scriptură unde Hristos (Dumnezeu-Omul) plânge, văzându-Și făptura Sa prinsă în chingile morții.

Eu cred că Iisus Hristos, Care este Însăși Viața și care a biruit, pentru noi, moartea, lăcrimează la fiecare înmormântare, pentru că Își vede făptura supusă stricăciunii, trupul se desparte de suflet și merge în mormânt, în țărâna din care a fost alcătuit, iar sufletul merge la Domnul.

Preasfinția Sa a amintit că gândul la moarte ne ajută să fim mult mai atenți la relațiile dintre noi și la faptele pe care le săvârșim:

Dacă am sta de vorbă cu un muribund, am vedea cât de mult se leagă de viață – ar face orice ca să poată să mai trăiască. Dacă îl vom întreba: „Ce este esențial pentru tine, în viața aceasta?”, ne va spune niște lucruri, cărora poate nu le-am dat importanță – pentru el este esențială dragostea, comuniunea, solidaritatea sau să-i simtă pe cei dragi în jurul său.

Toate acestea revelează niște adevăruri ascunse de Dumnezeu în om: cel mai mult, când suntem în moarte, ne dorim viața, ne dorim comuniunea cu cei dragi. Dorim să le simțim dragostea, care se manifestă atât de simplu, printr-o mângâiere pe fața celui muribund. Acela nu are nevoie de niciun dar scump, de mare preț, ci are nevoie de dragoste, pentru că omul a fost creat de Dumnezeu să iubească, nu să urască.

Ar fi foarte bine să reflectăm la moarte – nu numai când moare cineva –, așa cum ne spun Părinții filocalici, pentru că gândul la moarte (cu nădejdea că Dumnezeu este Cel care ne înviază) ne va învăța extraordinar de multe lucruri.

Noi trăim ca și cum nu am muri. Avem foarte multă energie în a urî, în a fi răi, în a-i răni pe semenii noștri, ca si cum nu vom lua plată pentru cele pe care le-am făcut. Domnul ne spune, în Evanghelie, că fiecare va primi, în lumea veșniciei, după faptele pe care le-a săvârșit în această viață. Și de credem, și de nu credem, vom ajunge în fața Dreptului Judecător, și toate se vor dezveli, toți vom da jos măștile pe care le-am purtat.

Acolo nu ne mai putem minți nici pe noi înșine, așa cum ne mințim propria conștiință, în lumea aceasta. Acolo ne vom vedea exact așa cum suntem, și – așa cum se spune în Psalmi – cărțile vor fi deschise, în sensul că aceste cărți sunt propria noastră conștiință – acolo sunt înmagazinate toate cele pe care le-am făcut.