„Domnul Hristos amendează foarte aspru formalismul!

Care ar putea fi indiciul prin care ne putem da seama că suntem formalisti?

Formalismul este adevăratul cancer al Bisericii, al slujirii şi al slujitorilor. Formalismul este o formă de secularizare din interior căreia, din păcate, nu îi acordăm importanţa cuvenită. Se instalează în slujirea preotului, a episcopului, fără ca noi să ne dăm seama de acest lucru.

Indiciul prin care ne putem da seama că suntem bolnavi de formalism, că punem un accent exagerat pe ceea ce ţine de învelişul exterior al actului credinţei este, aşa cum spune Domnul Hristos, că lăsăm deoparte dreptatea şi dragostea lui Dumnezeu.

Să nu ne iluzionăm că noi, slujitorii Lui, nu putem deveni pasibili de acest păcat al formalismului.

Putem să evităm acest păcat dacă căutăm dreptatea lui Dumnezeu, adică dacă vom căuta să înțelegem care este voia lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi.

Noi înșine să fim cei care ne împărtășim din adevărata dragoste a lui Dumnezeu, cea care nu ne abandonează niciodată, nici măcar atunci când noi Îl abandonăm sau Îl calomniem.

Formalismul omoară credința și asfixiază experiența comuniunii cu Dumnezeu. El Îl poate ucide pe Dumnezeu din sufletul nostru”.

Tototdată, Preasfinția Sa a explicat ce trebuie să înțelegem prin dreptate, din punct de vedere duhovnicesc:

„Dreptatea nu are nimic de-a face cu spiritul justiţiar, cu spiritul de a căuta, în orice situaţie, să demonstrezi că tu deţii absolut adevărul.

Din punct de vedere spiritual, dreptatea înseamnă să cauţi să împlineşti voia Domnului.

Toată istoria biblică, profeţii Vechiului Testament, însuşi Hristos ne spun că dreptatea lui Dumnezeu coincide cu împlinirea voii Lui.

În momentul în care noi nu suntem suficient de sensibili și nu reuşim să devenim, fiecare în parte, un vas al împlinirii voii lui Dumnezeu, începem să devenim formalişti.

Punem accent pe ceea ce este exterior credinţei şi nu ne interesează schimbarea interioară a omului, cea care poate să genereze şi o raportare corectă la învelişul exterior al credinţei”.

Ierarhul Hușilor a arătat că dragostea lui Dumnezeu se diferențiază substanțial de ceea ce înțelegem noi, în mod curent, prin aceasta:

„Noi nu înțelegem dragostea lui Dumnezeu așa cu m El însuși ne-a descoperit-o pe Cruce.

Noi avem o percepție foarte omenească despre dragostea lui Dumnezeu. Chiar noi, slujitorii Lui, nu reușim să transmitem, să împărtășim cu adevărat și în chip fidel, cum ne iubește Dumnezeu pe fiecare în parte.

Dumnezeu ne iubește așa cum noi L-am descoperit pe Cruce.

Hristos, pe Cruce, ne descoperă și ne împărtășește ce înseamnă dragostea cea mai minunată. El ne iubește tocmai atunci când noi, omenește vorbind, după logica noastră îngustă și strâmtă, nu meritam să fim iubiți.

Ce a primit Hristos, când a fost pe Cruce, din partea celor ce au fost prezenţi la acest moment cutremurător din istora umanităţii, când omul, în mândria şi luciferismul lui, credea că Îl poate omorî pe Dumnezeu?

A primit nimicul urii! Scuipat, calomnii, batjocură!

Hristos nu a acţionat aşa cum acţionăm noi atunci când suntem jigniți, calomniați, disprețuiți. Noi îi lepădăm pe cei pe care spunem că îi iubim.  Renunțăm foarte ușor la ei. Domnul Hristos nu a renunțat.

Aceasta înseamnă dragostea lui Dumnezeu. Această dragoste nu ne părăsește, nu ne abandonează, mai ales atunci când, omenește vorbind, merităm să fim abandonați.

Dragostea lui Dumnezeu nu înseamnă sentimentalism!

Această dragoste înseamnă să activezi în celălalt potențialități de care nici el nu este conștient. Dragostea noastră să fie capabilă să învieze pe cineva din moartea spirituală.

Acest lucru nu ne scutește în a fi fermi de a mărturisi cu delicatețe și inteligență credința noastră”.