Alături de Preasfinţia Sa, din soborul slujitorilor a făcut parte şi părintele protopop Marius Cătălin Antohi.

În omilia rostită, Ierarhul Huşilor a vorbit despre raţiunile pentru care Hristos Domnul a ajuns în casa lui Lazăr abia după moartea acestuia:

Hristos a fost chemat în Betania pentru că prietenul Său, Lazăr, era bolnav, era pe moarte. Hristos întârzie parcă în chip intenţionat. Când ajunge în Betania, fiind întâmpinat de surorile lui Lazăr, acestea Îi reproşează că nu a ajuns la timp, căci dacă ar fi venit, Lazăr nu ar fi murit. Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, primeşte acest reproş, aşa cum primeşte reproşurile noastre. Noi aşa gândim şi acţionăm, am vrea ca Dumnezeu să fie la dispoziţia noastră, secundă de secundă, iar când avem nevoie de El, să ne îndeplinească toate dorinţele. Nu ne gândim că există un plan, o taină, o pedagogie a lui Dumnezeu când întârzie în a ne răspunde dorinţelor noastre. Moartea lui Lazăr era spre slava lui Dumnezeu şi pentru ca toţi să creadă că Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi că poate birui moartea.

Ierarhul Huşilor a explicat că lacrimile lui Hristos la vederea mormântului lui Lazăr sunt pentru firea umană căzută, prin păcat, din frumuseţea cea dintâi:

„Ni se spune că Hristos a lăcrimat, văzându-l pe Lazăr prins în chingile morţii. Cei de faţă au interpretat această atitudine de sensibilitate a lui Hristos ca fiind o expresie a dragostei faţă de prietenul Său. Era şi aceasta. Însă Dumnezu-Omul a plâns pentru altceva, mult mai mult decât ca expresie a dragostei pentru Lazăr. Hristos S-a tulburat întru Sine pentru că Dumnezeu nu ne-a creat ca să murim, ci ca să fim parteneri de viaţă veşnică cu El. Din cauza păcatului, moartea s-a instaurat în firea umană. De aceea a plâns Hristos, Dumnezeu-Omul, pentru că a văzut frumuseţea făpturii Sale prinsă în urâţenia morţii. Aşa lăcrimează Hristos, când noi decidem, prin păcatul nostru, să primim moartea în noi. În Slujba Înmormântării ni se spune că noi am fost creaţi frumoşi. La înmormântare vedem, în groapă, frumuseţea apusă. Vedem ce este omul şi în ce l-a transformat păcatul pe om.”

„Hristos lăcrimează ori de câte ori ne lăsăm prinşi în urâţenia morţii spirituale, care apare ca o consecinţă a păcatului.”

„Dacă am ştii că pentru fiecare păcat pe care îl primim, Dumnezeu plânge pentru noi şi dacă am auzi glasul Lui, când ne strigă din moartea păcatului, am putea învia. Plânge pentru noi, pentru că primind păcatul, noi arătăm că vrem să murim. Omul care înlătură păcatul din viaţa sa spune că vrea să trăiască. Omul mort sufleteşte este un mare chin, o mare pacoste, pentru cei din jur.

Hristos lăcrimează ori de câte ori ne lăsăm prinşi în urâţenia morţii spirituale, care apare ca o consecinţă a păcatului. Dumnezeu ne vrea frumoşi la suflet, plini de lumină şi de harul Său. Nu ne vrea să devenim oameni schimonosiţi, desfiguraţi din punct de vedere spiritual. Putem arăta exemplar din punct de vedere fizic, dar dacă lăsăm păcatul să intre în viaţa noastră, devenim oameni foarte urâţi. Păcatul ne chinuie atât pe noi, cât şi pe cei din jur. Biruim păcatul şi înviem, spovedindu-ne.  Când ne împărtăşim, îl primim pe Dumnezeu în viaţa noastră.

Preasfinţitul Părinte Ignatie a oferit, în dar, pentru comunitatea parohială din Bozia, Sfântul Antimis.