Din soborul slujitorilor au făcut parte și părintele protopop Călin Florea și părintele paroh Bogdan Cârdu.

Parohia „Sfântul Iosif cel Nou de la Partoș și Sfântul Brendan Călătorul” este  o comunitate de credință care adună în jurul Sfântului Potir atât români, cât și japonezi, germani, greci, irlandezi, canadieni, americani, polonezi, bulgari, sau creștini din El Salvador, cu toții mărturisitori ai credinței ortodoxe.

Între credincioșii aflați la slujbă s-a numărat și Excelența Sa, Domnul Laurențiu-Mihai Ștefan, Ambasadorul României în Irlanda.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a explicat ce presupune „lepădarea de sine”, pe care Domnul Hristos o așteaptă de la cei ce doresc să Îl urmeze:

Duminica de astăzi se numește Duminica după Praznicul Înălţării Sfintei Cruci. Motivul pentru care Biserica a statornicit ca marile sărbători să fie încadrate între două duminici, se datorează unei invitaţii la care suntem chemaţi cu toţii – să aprofundăm semnificaţiile acelei sărbători. În cazul de faţă, suntem invitaţi să reflectăm asupra tainei Sfintei Cruci. De aceea, toate fragmentele evanghelice, atât din Apostol, cât și din Sfânta Evanghelie, sunt relaţionate cu tot ceea ce implică înţelegerea tainei Sfintei Cruci.

Fragmentul evanghelic ne vorbește despre o invitaţie pe care Domnul o face fiecărui creștin. Când spunem „invitaţie”, ne gândim, în mod implicit, la faptul că ne este respectată libertatea. Acesta este și motivul pentru care Domnul începe această invitaţie astfel: „Dacă dorește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”.

Prin urmare, Dumnezeu respectă în mod absolut libertatea omului, chiar și atunci când acesta decide să se revolte împotriva Lui. Acest lucru ne conferă statutul de fiinţe spirituale, prin excelenţă. Dacă nu este liber, omul nu poate fi numit fiinţă spirituală.

Într-o succesiune de îndemnuri, Hristos ne învaţă cum să-L urmăm, la modul cel mai autentic, frumos și adevărat. În primul rând, ni se cere să ne lepădăm de noi înșine. În limba română, acest termen nu a fost tradus cu exactitate, din limba greacă - limba sursă a textului evanghelic. În limba engleză este o traducere mai fidelă decât în limba română. În limba greacă, termenul „a se lepăda de sine” este mult mai puternic în semnificaţii.

Într-o traducere mai fidelă, nu este vorba de o simplă lepădare de tine însuţi, cu sensul de a renunţa la tine însuţi, ci este o negare de sine. Această negare de sine nu înseamnă faptul de a te desfiinţa ca personalitate sau ca structură sufletească.

Negarea de sine coincide cu extirparea egoismului. Un om care este plin de sine, nu mai are loc, în sufletul său, pentru ceilalţi. Este ca într-o imagine foarte plastică, folosită de Sfântul Paisie Aghioritul – dacă intri într-o cameră plină de foarte multe lucruri, care sunt aruncate peste tot, primul gând care îţi vine este: „Cum mă pot mișca în spaţiul acesta?”. 

La fel stau lucrurile cu sufletul nostru. În momentul în care suntem plini de noi înșine, egoiști, este clar că avem o mare dezordine în universul nostru lăuntric, și în inima noastră nu mai este spaţiu pentru nimeni.

Când spunem cuiva că, iubindu-l, de fapt îl avem în inima noastră, nu este o metaforă. El chiar este în inima noastră, iar acest lucru se datorează iubirii pe care o manifestăm faţă de acea persoană. Iubirea găsește loc, în inimă, pentru fiecare om.

Egoismul nu va avea, niciodată, loc pentru celălalt, pentru că omul egoist își pune problemele și nevoile lui pe primul loc. De aceea, Hristos ne cere să renunţăm, în primul rând, la egoismul nostru, care coincide cu negarea de sine.

Preasfinția Sa a vorbit despre puterea vindecătoare a iubirii:

Neuroștiinţele ne spun că adevărata vindecare a creierului, de orice boală– anxietate, depresie – începe prin dorinţa de a ne conecta, de a intra în relaţie cu celălalt. A intra în contact cu celălalt nu înseamnă nimic altceva, decât o concretizare a iubirii faţă de acela. 

Se vorbește foarte des despre faptul că există „creiere” sociale. Acum, noi suntem în biserică și dumneavoastră mă ascultaţi pe mine – creierele noastre sunt deja în conexiune, iar această conexiune a creierelor noastre este, de fapt, un semn al dragostei dintre noi.

Veţi spune: „Da, sună frumos, dar s-ar putea să fie doar teoretic”. Vă dau un exemplu foarte concret: în momentul în care există o relaţie foarte specială între un soţ și o soţie, iar unul dintre ei moare, cel care rămâne în viaţă nu mai trăiește foarte mult. Noi spunem că aceşti oameni s-au iubit extraordinar de tare, de aceea nu pot trăi unul fără celălalt. De fapt, creierul celui care a rămas în viaţă a intrat într-un fel de moarte clinică, sau a fost deconectat de la sursa de iubire, iar pentru el este ca un handicap, nu mai poate trăi.

Cu toţii știm că, atunci când iubim pe cineva foarte mult, toate gândurile și simţirile noastre sunt îndreptate spre acea persoană. Dacă cineva ne-ar spune în acest moment: „Renunţă acum la omul pe care îl iubești foarte mult”, acest lucru ar coincide cu moartea ta – creierul s-a hrănit din conexiunea cu acea persoană. 

Când iubim pe cineva foarte mult, de fapt nu mai trăim noi, ci trăim pentru celălalt; și, fără niciun fel de efort sau consiliere specială, preluăm din trăsăturile celui pe care îl iubim, ajungem să avem mentalitatea lui, gesturile lui – tot ce ţine de sufletul și trupul nostru. 

Aceasta este minunea iubirii – cel care iubește face o călătorie înspre celălalt, nu rămâne blocat în sine, așa cum este cel egoist. 

Acum avem o imagine mai clară despre ceea ce a vrut să spună Hristos prin lepădarea (negarea) de sine – intră în tine însuţi, fii ca un chirurg spiritual, și scoate tumora egoismului din tine, pentru că aceasta îţi perturbă cel mai mult viaţa, iar viaţa ta devine un cancer spiritual, atât pentru tine, cât si pentru cel de lângă tine.

Doar în momentul în care am renunţat la egoism, vom putea înţelege, cu adevărat, ce înseamnă să ne asumăm crucea. Crucea înseamnă iubirea lui Dumnezeu pentru noi, oamenii, chiar și atunci când noi nu-L iubim.

Din păcate, noi condiţionăm, inclusiv iubirea lui Dumnezeu, de iubirea noastră, spunând: „Dacă eu Îl iubesc pe Dumnezeu, și El mă iubește pe mine”. Este o minciună, o eroare. Când Hristos a fost răstignit pe Cruce, ne-a descoperit altfel iubirea: El ne iubește cel mai mult, tocmai atunci când noi ne revoltăm împotriva Lui, când noi nu-I oferim absolut nimic, așa cum s-a întâmplat pe Golgota.

Cei care L-au răstignit pe Hristos, nu au avut sentimente de recunoștinţă, dimpotrivă – L-au jignit, L-au dispreţuit, I-au vorbit urât și, mai presus de toate, au avut iluzia că Îl pot omorî pe Dumnezeu, fără să-și dea seama că iubirea nu poate fi ucisă niciodată. 

Hristos este Iubirea fiinţială. Nu este ca noi, cei care posedăm iubirea, ci El este Însăși Iubirea. Iar dragostea nu se schimbă niciodată, în funcţie de ceea ce primește, ci rămâne aceeași. Acest lucru înseamnă a-ţi lua crucea – a-ţi asuma modul de iubire al lui Hristos, cum ne-a iubit El pe noi.

Vedeţi cât de frumos se leagă toate aceste lucruri – dacă nu ești egoist, evident că poţi să înţelegi ce înseamnă iubirea cu adevărat.

Îmi veţi spune: „Unde găsim noi această dragoste a lui Dumnezeu, Care ne iubește chiar și atunci când noi nu merităm?”. Dragostea lui Dumnezeu, așa cum ne-a descoperit-o pe Cruce, o găsim în dragostea mamelor. Mamele iubesc, indiferent cât de mult ar greși copiii; oricât de mult și-ar renega familia, o mamă niciodată nu își reneagă copiii. Se roagă pentru ei, indiferent cum se comportă copiii.

Cu toţii am primit această dragoste a lui Dumnezeu, atunci când am fost botezaţi, pentru că am fost botezaţi în numele Preasfintei Treimi, Care este Dragostea desăvârșită.

Hristos ne cere să ne vindecăm de egoism, să facem această operaţie spirituală, pentru ca, în felul acesta, să putem să ne asumăm iubirea Crucii. Cel în viaţa căruia este iubirea faţă de Cruce, știe să se comporte, să relaţioneze în mod adecvat cu semenul său.

Îi cerem lui Hristos să ne înveţe, pe toţi, iubirea cu care El ne-a iubit pe noi, atunci când a fost răstignit.