Din soborul slujitorilor a făcut parte și părintele prof. univ. dr. Ioan Emil Jurcan, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, invitat să susțină conferința tematică din cadrul întâlnirii.

Preoți din tot cuprinsul Episcopiei Hușilor au participat la Sfânta Liturghie și s-au împărtășit cu Sfintele Taine.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a explicat de ce Mântuitorul Hristos îi numește pe Apostoli, și implicit pe episcopi și preoți, „sarea pământului”:

«Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni» (Matei 5, 13)

Domnul Hristos îi numește pe Apostoli «sarea pământului». Pentru mentalitatea vremii respective, sarea era considerată un aliment indispensabil, cu rolul de a conserva alimentele, dar și de a da gust mâncării.

De ce Hristos le spune ucenicilor Săi că există riscul ca sarea să se strice? Evident, Mântuitorul nu se referea la deteriorarea sării, ca aliment, pentru că aceasta nu se strică, ci are proprietatea de a conserva.

Este o metaforă pe care Hristos a folosit-o cu referire la Ucenicii Săi, cei care ar trebui să fie «sarea pământului», prin tot ceea ce fac ei.

Slujirea Apostolilor și, implicit, a noastră – a celor care suntem urmașii lor – presupune să avem mare grijă să păstrăm adevărul revelat, care să devină viața noastră (carnea și sângele nostru), pentru că numai în felul acesta va da gust existenței noastre (peregrinării noastre pe acest pământ).

Știm cu toții ce înseamnă o hrană fără sare. Atunci când suntem bolnavi, ne hrănim cu alimente peste care nu punem sare și ținem un regim mai auster, dar ne este greu, pentru că acea mâncare nu are gust.

Hristos propovăduia Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu în Țara Sfântă și vindeca orice fel de neputință care se găsea în popor.

Nimic din ceea ce ne spune Dumnezeu nu poate fi întâmplător sau fără o anumită noimă.

Hristos întâi propovăduia, învăța, îi aducea pe oameni la cunoașterea Împărăției lui Dumnezeu, schimba mentalitățile, pentru că, odată schimbate, acestea aveau capacitatea de a schimba și viața omului.

După ce era împărtășită cunoașterea, prin predicarea cuvântului Împărăției lui Dumnezeu, Hristos vindeca. De fapt, cunoașterea voii lui Dumnezeu, a realităților Împărăției lui Dumnezeu, odată asumate în viața noastră, ne și vindecă de neștiință, de lipsa găsirii unui sens în viața aceasta.

Omul zilelor noastre nu suferă cel mai mult de depresie, ci de faptul că nu are capacitatea să caute sensul vieții. Trăiește într-o derută, într-o degringoladă, în ceea ce privește propria lui viață.

De aceea suntem atât de risipiți și nu reușim să ne găsim unitatea ființei noastre, nu reușim să punem mâna pe ceea ce este esențial în viața noastră. Ne pierdem, ne rătăcim și, din nefericire, nici nu știm de ce se întâmplă lucrul acesta.

Hristos ne reamintește, fiecăruia dintre noi – slujitorii Bisericii (episcopi, preoți, diaconi) – că trebuie să fim «sarea» lumii acesteia; să reușim să avem același rol pe care îl are acest aliment indispensabil – să ne păstrăm integritatea de ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu.

Sarea despre care se vorbește este învățătura Evangheliei care, odată asumată, ne va ajuta să fim o lumină în această lume, între oamenii pe care suntem chemați să-i slujim cu multă smerenie, dragoste și dăruire.

Preasfinția Sa a vorbit și despre vocația preotului de a fi medic sufletesc:

Câtă binecuvântare și bucurie este când întâlnim un om care răspândește lumină, un om care reușește să ne descopere, cu adevărat, sensul vieții noastre, să ne smulgă din hăul rătăcirii, al unei vieți pe care nu știm să o trăim așa cum se cuvine, la altitudinea duhovnicească pe care Dumnezeu o vrea de la noi.

În preajma lui, ne este suficient numai să stăm și să ne bucurăm de el, fără să ne vorbească, pentru că acela, prin harul lui Dumnezeu, prin tot ceea ce face, este numai stare. Nu are nevoie de cuvinte să exteriorizeze trăirile lui lăuntrice, căci le vedem. Stând în preajma unui astfel de om, simțim că ne hrănește prin starea de bucurie și de foarte multă lumină pe care o are.

Menirea noastră (a slujitorilor Bisericii) este să nu uităm, niciunul dintre noi, să fim «sarea pământului». Să căutăm, pe cât ne stă în putință, să învățăm, să luminăm poporul lui Dumnezeu, prin deschiderea inimii, pentru a primi adevărurile dumnezeiești din Sfânta Scriptură și, apoi, să vindecăm rănile celor care suferă și au nevoie să ne simtă pe noi ca medici profesioniști, nu amatori.

Niciunul dintre noi nu avem nevoie de un medic despre care auzim că nu este foarte bine pregătit și are la activ mai multe malpraxis-uri. Nu ne vom duce la acela, nu-l vom căuta, pentru că simțim că ne pune viața în pericol.

Nu credincioșii ar trebui să ne valideze că nu suntem medici buni. Să ne întrebăm, zi de zi, clipă de clipă, în fața propriei noastre conștiințe: „Sunt eu un medic competent și profesionist pentru sufletele celor pe care Dumnezeu mi le-a încredințat să am grijă de ele?”

Sfântul Grigorie Teologul, în Cuvântul său despre preoție, ne reamintește că noi suntem „doctori de suflete”, că trebuie să avem reflexele unui medic, să biruim boala, să avem intuiția dumnezeiască de a prescrie tratamentul și de a-l vindeca pe om, atunci când a dat peste el cancerul păcatului, al unei vieți trăite în mocirlă morală. Să avem capacitatea de a-l învia, de a-i reda viața celui care este aproape pe moarte sufletească. Este o mare chemare.

Dacă ne vom pune această întrebare – „Sunt un medic bun?” –, Dumnezeu va vedea smerenia sufletului nostru și ne va inspira ce să facem, ne va dărui cuvânt, înțelepciune și atitudinea cuvenită.

La finalul Sfintei Liturghii, Părintele Episcop Ignatie i-a oferit, în semn de prețuire, părintelui profesor Ioan Emil Jurcan, Crucea Episcopiei Hușilor.