Totodată, a afirmat că, în stare de rugăciune, Dumnezeu ne oferă darul adevărului, al sfinţeniei şi al unităţii:

„Pasajul evanghelic ne redă un crâmpei din cea mai frumoasă rugăciune pe care Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, a rostit-o înaintea lui Dumnezeu-Tatăl pentru Sine, pentru lume şi pentru oameni.

Din aceasta ne dăm seama, cu foarte multă profunzime, că darul sfinţeniei, al adevărului şi al unităţii sunt cele pe care le primim întotdeauna atunci când suntem în stare de rugăciune.

Hristos, atunci când a vorbit despre Sine Însuşi, despre deofiinţimea Lui cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, despre unitatea Persoanelor Sfintei Treimi, nu a ţinut un discurs, ci S-a rugat.

Unitatea dintre noi, oamenii, ca adevăr şi sfinţenie, este rodul rugăciunii. Această unitate dintre oameni este rod al unităţii de Fiinţă a Persoanelor Sfintei Treimi.

Iisus Hristos este adevăratul şi unicul Om, modelul pentru noi.

Ori de câte ori a încercat omul să Îl excludă pe Dumnezeu, să Îl exileze la periferia vieţii pământeşti, s-a instaurat haosul, dezordinea şi dezbinarea.

Omul, fără Dumnezeu, înseamnă minciună, păcat şi dezbinare.

Hristos, în rugăciunea adresată lui Dumnezeu-Tatăl se roagă pentru lume, ca noi să fim sfinţiţi întru adevăr şi unitate.

Sunt trei cuvinte care constituie esenţa acestei rugăciuni: sfinţenie, adevăr şi unitate.

Toate acestea au fost trăite, în mod plenar, în Iisus Hristos, Logosul întrupat.

El Însuşi este Sfinţenia absolută, Adevărul absolut Unitatea absolută. Dumnezeul-Om nu luptă pentru sfinţenie, adevăr şi unitate pentru că El este adevărul, sfinţenia şi unitatea”.

Preasfinţia Sa a argumentat că omul, atunci când nu îl mai are reper pe Dumnezeu şi se pune pe sine în centrul lumii, devine sursă de minciună, păcat şi dezbinare.

„Ori de câte ori decidem să ieşim din comuniunea cu Dumnezeu-Omul, nu facem altceva decât să îmbrăţişăm minciuna, păcatul şi dezbinarea.

Când omul se pune în centrul lumii acesteia, excluzându-L pe Dumnezeu, el devine o sursă de mare nelinişte.

Este suficient să ne aducem aminte de două dintre ororile cumplite ale secolului al XX-lea, când omul s-a pus pe sine însuşi în centrul lumii, excluzându-l pe Dumnezeu.

Prima a fost fascismul. Ştim cu toţii ce a însemnat această oroare pentru întreaga lume. Omul a crezut că i se cuvine aroganţa de a face ordine în specia umană.

A doua oroare a fost comunismul, care ştim câte crime a generat. Au murit milioane de oameni, pentru că această ideologie atee, materialistă, nu a făcut altceva decât să încerce să Îl scoată pe Dumnezeu din umanitate, din lume.

Aşa arată lumea în momentul în care decide să Îl scoată pe Dumnezeu din ea. Totul devine o oroare, un dezgust, un dispreţ. Nici măcar omul, în relaţie cu semenul său, nu mai are capacitatea de a se respecta.

Când Dumnezeu nu este centrul vieţii noastre, totul devine relativ, devine supus dizolvării.

Trăim, şi în vremurile noastre, un fel de umanism care nu are nevoie de Dumnezeu. Când se instaurează acesta, ne sfâşiem între noi ca reptilele. Viaţa noastră este întemeiată pe minciună. Printre noi mişună germenele dezbinării. Aceasta este fizionomia omului care refuză să fie în comuniune cu Dumnezeu”.

Părintele Episcop Ignatie a explicat importanţa formulării învăţăturilor de credinţă privitoare la Persoana Mântuitorului:

„Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea, din 325, au statornicit adevărul fundamental că, în Iisus Hristos, în Persoana unică a Logosului întrupat sunt două firi, dumnezeiască şi omenească, unite în chip desăvârşit, fără să se contopească.

Dacă Hristos nu este Om desăvârşit, dacă nu şi-a asumat în mod desăvârşit firea omenească, atunci mântuirea noastră nu este posibilă. Dacă Hristos nu este Dumnezeu desăvârşit, atunci, la fel, mântuirea noastră nu este posibilă.

Iisus Hristos este modelul desăvârşit al omului. La El trebuie să ne uităm! Hristos este adevăratul umanism!

Ori de câte ori renunţăm să ne uităm la Hristos ca la Omul desăvârşit, devenim oameni mincinoşi, păcătoşi şi trăim într-o stare de dezbinare, de ruptură între noi.

Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea au statornicit şi au luptat pentru acest adevăr, al unirii desăvârşite între Dumnezeu şi om, între firea dumnezeiască şi cea omenească”.

Ierarhul Huşilor a explicat de ce, excluzându-L pe Dumnezeu, omul îşi pierde atât sensul cât şi demnitatea:

„Astăzi asistăm la  nouă ideologie, care are în centrul său doar omul, cu drepturile sale, fără niciun fel de responsabilitate.

Când omul se pune pe sine în centrul lumii, nu face altceva decât să îşi schimonosească şi să îşi destrame propria sa demnitate.

Hristos este Cel care conferă omului adevărata demnitate. El ne ţine în adevăr, sfinţenie şi unitate.

Avem nevoie de toate acestea în lumea în care trăim. Este o lume care relativizează credinţa, relativizează relaţiile dintre oameni, împingându-le până în punctul în care totul devine distructiv şi nu mai are sens sau valoare. Aceasta pentru că Îl exilăm pe Dumnezeu din viaţa noastră. Unde nu este Dumnezeu, este minciună, păcat şi dezbinare.

Modelul unităţii dintre oameni nu este din lumea aceasta, ci este Însuşi Dumnezeu-Treimea. Ea este sursa unităţii dintre oameni.

Cu cât cineva are un discurs mai articulat şi cu cât vorbeşte mai mult despre adevăr, decât să săvârşească el adevărul, este un om mincinos.

Cu cât cineva vorbeşte mai mult despre sfinţenie decât se luptă el însuşi pentru sfinţenie, înseamnă că este un ipocrit şi păcătos.

Cu cât cineva vorbeşte mai meşteşugit despre unitate, fără ca el însuşi să trăiască această unitate, înseamnă că el este un germene al dezbinării şi al sciziunii. Domnul ne cere ca noi înşine să devenim părtaşi ai adevărului, sfinţeniei şi unităţii, care sunt darurile Sale”.

De asemenea, Părintele Episcop Ignatie a afirmat că Domnul Hristos este Cel care poate să ne redea unitatea lăuntrică:

„Hristos este unitatea noastră. În El nu este nicio stare de conflict, nicio dezbinare sau răfuială lăuntrică.

Noi suntem, mai întâi, dezbinaţi în noi înşine şi apoi transmitem această stare şi celor din jur. Este ca un virus care îi contaminează şi pe cei din jur. De aceea trăim starea de dezbinare, pentru că mai întâi, suntem fărâmiţaţi în noi înşine.

În sufletul nostru este o bătălie între ceea ce gândim şi ceea ce simţim, între minte şi inimă.

Lupta noastră ar trebui să fie pentru unitatea din interiorul nostru, ca apoi să fim purtători ai acestei unităţi.

Cea mai grea luptă a noastră este să rămânem în adevăr, şi faţă de noi înşine, cât şi faţă de cei din jur. Să rămânem în stare de sfinţenie atât faţă de noi înşine, cât şi faţă de cei din jurul nostru. Să rămânem în stare de unitate, să nu trăim fărâmiţarea şi neliniştea faţă de noi înşine şi faţă de cei din jur.

Liturghia ne dăruieşte adevărul, sfinţenia şi unitatea. Aici trăim, cu adevărat, aceste daruri ale lui Dumnezeu”.

„Catedrala de lemn a văii Pârveştilor” va fi reabilitată

Biserica de lemn a Mănăstirii Pârveşti constituie un unicat al arhitecturii eclesiastice din Episcopia Huşilor. De dimensiuni mai mari faţă de majoritatea locaşurilor de acest fel, ea a fost construită exclusiv din lemn, cu trei turle tot din lemn, fiind sfinţită acum 200 de ani, în 1820, şi pusă sub ocrotirea Sfântului Ierarh Nicolae.

De la acea dată, istoria aşezământului nu mai consemnează ca vreun ierarh să fi oficiat aici Sfânta Liturghie, până în ziua de astăzi când Părintele Episcop Ignatie a slujit pe podiumul amenajat în faţa locaşului de cult.

Ierarhul Huşilor a numit această bijuterie arhitecturală: „Catedrala de lemn a văii Pârveştilor”, exprimându-şi, şi în acest context, dorinţa de a reda mănăstirii frumuseţea de odinioară.

La iniţiativa sa, Episcopia Huşilor a demarat, acum mai bine de un an, procedurile de reabilitare a bisericii şi clopotniţei Mănăstirii Pârveşti.

Până în prezent, s-a finalizat proiectul de consolidare şi restaurare a monumentului istoric, urmând ca, împreună cu toţi cei care vor dori să sprijine această iniţiativă şi să devină ctitori ai bisericii restaurate, să înceapă lucrările propriu-zise.