Din soborul slujiorilor a făcut parte și arhimandritul Zaharia Curteanu, exarhul mănăstirilor din Episcopia Hușilor.

Înainte de slujbă, Părintele Episcop Ignatie a binecuvântat noul Aghiasmatar al Mănăstirii, pus sub ocrotirea Sfântului Nicolae, spațiu în care a fost slujită și Sfânta Liturghie .

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul psaltic „Sfânta Mare Muceniță Chiriachi”, dirijat de diaconul Vlad Mironescu.

În cuvântul adresat celor prezenți, Ierarhul Hușilor a vorbit despre profilul sufletesc al celor care Îl considerau pe Domnul Hristos ca fiind un amăgitor:

«Şi cârtire multă era despre El în mulţime; unii ziceau: Este bun; iar alţii ziceau: Nu, ci amăgeşte mulţimea» (Ioan 7, 12)

Pericopa evanghelică ne vorbește despre două atitudini pe care le aveau cei care au fost contemporani cu Hristos, față de El însuși. Prima dintre acestea era cea în care Hristos era văzut ca fiind bun, ca fiind dragostea, lumina și bucuria oamenilor.

A doua atitudine era a celor care Îl vedeau pe Hristos ca un amăgitor, ca unul care duce în eroare, care vrea să schimbe rânduielile, ca unul care își arogă calitatea de Fiu al lui Dumnezeu, fără să fie. Cei care Îl considerau amăgitor, vedeau în Iisus ipocrizie și falsitate.

Cum se explică faptul că însuși Dumnezeu-Omul desăvârșit, Cel care nu a făcut rău nimănui, a fost tratat în felul acesta? Mai grav, unii l-au numit pe Iisus ca fiind cel rău, diavolul.

Explicația ne-o dă Sfânta Scriptură. Ni se spune că în Iisus nu credeau nici măcar cei care Îi erau apropiați „frații lui” – nu-i dădeau credit.

Când nu mai avem încredere într-un om, mintea noastră scornește tot ceea ce poate fi mai negativ și mai urât despre acea persoană. Constatăm că din lipsa iubirii și a încrederii, devenim oameni care prin gândurile și atitudinile noastre, am vrea să îl aneantizăm, să dispară cel din fața noastră.

Hristos ne spune că judecând pe cel de lângă noi, îl ucidem în inima noastră. Așa se raportau și cei care Îl considerau pe Hristos ca fiind un înșelător, un ipocrit - cu toate că nu era așa. Era perspectiva pe care o aveau ei în mintea lor, erau patimile pe care le aveau în ei și le proiectau în Hristos.

Categoria de oameni care Îl vedeau pe Hristos bun, lumina lumii, era categoria celor care Îl iubeau. Când iubim pe cineva, putem ierta cu foarte multă ușurință, îl putem primi în inima noastră, gândurile noastre sunt întotdeauna pozitive despre acea persoană. Chiar dacă persoana respectivă mai greșește, întotdeauna iubirea găsește circumstanțe atenuante, resursele necesare să îi acceptăm neputința.

Mentalitatea lumiii de astăzi ne invită să îl refuzăm și să ne distanțăm de cel care credem că poate fi un pericol pentru viața noastră. Este în totală discordanță cu Evanghelia.

Evanghelia ne cere – și este greu acest lucru – să îl iubim pe vrăjmașul nostru, pe cel care ne poate pune în situații dureroase și grele pentru noi. Mentalitatea lumii de astăzi este foarte răspândită.

Hristos ne cere să-i iubim pe vrăjmașii noștri. Este grea această poruncă; cu greu putem să ne raportăm la cei care ne supără și simțim că ne zdrobesc sufletul, ca la cei pe care ar trebui să îi iubim. Este una din exigențele în fața căreia capitulăm. Din păcate, ne ajută la aceasta și mentalitatea lumii de astăzi.

Preasfinția Sa a arătat că potrivit Evangheliei, fiecare om, indiferent de starea de moment, are șansa de a se întoarce, de a fi recuperat, în contrast cu teoriile actuale care nu dau nicio șansă omului stăpânit de patimi:

Se vorbește foarte des despre narcisism – despre cel care se centrează mereu pe problemele și nevoile proprii. Sunt împânzite rețelele de socializare și se fac podcast-uri foarte multe în care se vorbește despre această tulburare comportamentală. Despre aceasta au vorbit Părinții Bisericii, cu foarte multe veacuri înainte. Sfântul Maxim Mărturisitorul numește păcatul narcisismului ca fiind „filaftia” – iubirea de sine.

Aceste teorii, din care putem învăța și lucruri bune, sunt, în mare parte, necreștine și în disonanță cu Evanghelia. Aceste teorii, care sunt propagate cu foarte mult sârg, ne spun că narcisistul nu poate fi vindecat și că trebuie să ne distanțăm de el. Este o eroare să credem că nu poate fi vindecat!

În fața lui Dumnezeu nu există niciun păcat care să nu poată fi depășit și iertat. Cu o singură condiție: să avem capacitatea să asumăm acel păcat, să ne luptăm să îl scoatem din noi.

Cei care Îl urau pe Hristos,  făceau aceasta și pentru că El le spunea lucrurile rele, pe față. Una dintre sursele de ură a cuiva față de o anumită persoană poate să fie faptul că are curajul de a spune ceea ce este rău în acela.

Hristos le spunea lucrurile rele celor care Îl calomniau nu pentru a-i zdrobi, nu le spunea cu răutate, nu pentru că nu credea că se vor schimba vreodată. Nicăieri în Evanghelie nu ni se spune că Hristos nu crede în schimbarea cuiva. El, de fapt, pentru aceasta a venit, pentru a propovădui pocăința. Pocăința crede în schimbarea omului.

Teoriile despre narcisism nu mai cred în pocăință, nu mai cred în schimbarea unui om, că se poate dezbăra de un comportament păcătos, nu mai cred în iertare.

Este greu să iubim pe cineva care ne necăjește și ne îndurerează, însă Îl avem ca model pe Hristos și ne raporăm la El. Lui Îi cerem puterea să iubim chiar și atunci când suntem refuzați.

Omul rău întotdeauna pune etichete. Este unul din comportamentele cele mai toxice. Să aibă prejudecăți și să ne trateze într-o discordanță totală de cum ne percepem noi pe noi înșine. Așa îl considerau și pe Hristos: un amăgitor care își arogă calitatea de Fiu al lui Dumnezeu. Hristos știa Cine este.

Pe Hristos nu-L afectau etichetele acestea, așa cum ne afectează pe noi. Dacă am fi mai ancorați în Hristos și L-am avea mai mult ca model pe El și nu pe oameni, nu ne-ar afecta așa de mult nici pe noi.

Dacă am reuși să ne ancorăm mai mult în iubirea lui Dumnezeu decât în iubirea oamenilor, nu am mai fi întristați și dezamăgiți când cineva încetează să ne mai iubească.

Cuviosul Emilianos Simonopetritul ne spune că în momentul în care omul se încrede în iubirea celui de lângă el mai mult decât în iubirea lui Dumnzeu, se declanșează nefericirea și singurătatea în sufletul său. Omul care așteaptă să fie iubit este cel care decide să devină singur.

Noi suntem chemați să dăruim iubirea, nu să așteptăm să o primim. Noi, de obicei, așteptăm să o primim. Dacă celălalt nu ne primește iubirea când noi vrem să o dăruim, ne retragem discret, așa cum a făcut Domnul cu cărturarii și fariseii, pe care nu a putut să îi schimbe împotriva voinței lor. Nu i-a făcut părtași dragostei Lui, dacă ei nu au vrut să o primească. Dacă cineva nu vrea să primească lumina, rămâne în intuneric.

Noi avem datoria, așa cum Domnul nu a încetat să îi iubească, să răspundem cu iubire.

Dacă suntem desfigurați de ură și de răutate, nu vom răspunde cu iubire.

Nu avem dreptul să pretindem cuiva să ne iubească. La o asemenea convingere ajungem mai ales când ne este refuzată iubirea.

Când întâlnim oameni care ne pervertesc gândurile, atitudinile, gesturile, și care ne judecă permanent pentru ceea ce facem, să ne fie clar că nu ne iubesc.

Să nu avem pretenția să ne iubească. Nicăieri din Evanghelie nu reiese că Hristos ar fi avut pretenția să fie iubit de cei care îl urau.

În 2023 se împlinesc 30 de ani de când s-a reluat viața monahală în Mănăstirea Pârvești. Pe 1 iulie 1993 un grup de 12 călugărițe de la Mănăstirea Brâncoveni, județul Olt, alături de ieromonahul Vartolomeu Zatângă, și de maica stareță Antonia Bălău au reînsuflețit lăcașul de cult, reînviind viața mănăstirească ce apusese în preajma anului 1860.