Din soborul slujitorilor au făcut parte, alături de părintele protopop Iulian Dumitru Ștefan, parohul bisericii, și părinții consilieri și inspectori de la Centrul Eparhial Huși, părintele exarh și părinți protopopi din Eparhie.

În cuvântul de învățătură, Ierarhul Hușilor a evidențiat smerenia Sfântului Ioan Botezătorul, despre care a afirmat că este de luat de model în relațiile dintre oameni :

«Voi înșivă îmi sunteți martori că am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis înaintea Lui(...) Acela trebuie să crească iar eu să mă micșorez» (Ioan 3: 28,30)

Biserica ne pune astăzi spre cinstire, din punct de vedere liturgic, pe Înaintemergătorul Domnului Hristos, pe Sfântul Ioan Botezătorul. Din biografia spirituală a acestui sfânt, putem extrage, cu maximă pregnanță, una dintre virtuțile care l-a caracterizat în mod deplin: smerenia față de Domnul Hristos.

Trebuie să reținem faptul că Sfântul Ioan Botezătorul se bucura de un anumit prestigiu spiritual, de o vizibilitate duhovnicească și de respect în fața contemporanilor săi. Cei ce veneau să-i ceară sfatul, cuvântul, sau să fie botezați, considerau acest lucru, de cele mai multe ori, ca un mare privilegiu pentru ei. 

În același timp, Sfântul Ioan Botezătorul ar fi putut să profite de această credibilitate de care se bucura și să-i inducă în eroare pe cei care îl întrebau dacă era el Hristos, Mesia cel așteptat. 

Întotdeauna Sfântul Ioan Botezătorul și-a definit cu maximă precizie și smerenie relația sa, sau modul său de a-L înțelege pe Hristos. Această raportare plină de smerenie față de Hristos este concentrată în cuvântul pe care l-a rostit într-un context foarte precis. Unii îl confundau și credeau că el este Mesia, iar el le spunea răspicat, foarte clar:„ voi înșivă știți că am dat mărturie că nu sunt eu Hristos ci doar trimis înaintea Lui pentru  a pregăti calea Lui”. Sau, așa cum se spune în cartea profetului Isaia: „am venit ca să pregătesc calea Domnului, să fac cele strâmbe să fie drepte, iar pe cele ce sunt colțuroase să le netezesc (cf. Isaia 40, 3-4, cf. Matei 3, 1-3 și cf. Ioan 1, 23). Adică într-un pustiu al imoralității, al relativismului moral, Sfântul Ioan venise pentru a pregăti calea, conștiințele oamenilor, să-L poată primi și înțelege pe Hristos ca Cel care a venit în lume să o mântuiască de sub tirania păcatului și a morții. 

Sfântul Ioan Botezătorul le spune contemporanilor săi că el trebuie să se micșoreze iar Hristos să crească. 

Într-o lume în care una dintre patimile cele mai dominante și mai răspândite este mândria, orgoliul, este atât de necesar să facem recurs la smerenia pe care a avut-o Sfântul Ioan Botezătorul față de Domnul Hristos. 

Trăim într-o lume, căreia îi suntem parte, dominată de multă mândrie și foarte multă agresivitate. Sfântul Ioan Botezătorul este un antidot la acest păcat care ne stăpânește pe fiecare dintre noi. 

Tendința omului mândru este de a se afirma pe sine însuși în detrimentul semenului său, de a-l devaloriza pe acesta, de a-l nedreptăți și a-i macula identitatea. Omul smerit, cu sufletul senin, este cel care acționează în contrasens față de omul mândru. 

Omul smerit se șterge pe sine însuși - am putea spune că se anulează dar nu ca identitate ci ca mod de afirmare, de a nu căuta să iasă în evidență cu orice preț, tocmai pentru a-l valoriza pe semenul său. 

În preajma omului smerit, trăim cu adevărat aceste cuvinte rostite de Sfântul Ioan Botezătorul:1 eu mă micșorez și Tu trebuie să crești”(cf. Ioan 3, 30). Acest cuvânt poate deveni posibil în viața noastră dacă în inima noastră se află dragoste. Întotdeauna iubirea este cea care se smerește în fața celuilalt. Iubirea este cea care ne ajută și facilitează atât de firesc ca celălalt să devină mai important decât nevoile și problemele noastre personale. Acesta este darul smereniei. 

Preasfinția Sa a insistat asupra roadelor spirituale pe care ar trebui să le aducă în viața omului programul personal de rugăciune și participarea la slujbe:

Sfântul Ioan Botezătorul este cel care ar fi putut să-i prostească pe cei care erau de față, cum încercăm noi să-i prostim pe cei din jur, livrându-ne lor într-un mod în care noi nu suntem. Vrem, de exemplu să părem că suntem buni, dar noi de fapt avem o inimă rea și judecăm foarte mult; vrem să părem în ochii celorlalți ca fiind mari rugători, și de fapt noi nu suntem smeriți, pentru că este imposibil ca un om care se roagă să nu fie și smerit. Dacă omul pe care îl vedem că face rugăciuni ne spune câte acatiste citește el, dar nu are smerenie, acolo este o fractură în viața sa duhovnicească, totul este o ipocrizie. Vrea să se livreze într-un fel cum el nu este. Același lucru este valabil și pentru noi, preoții. Putem să ne rugăm foarte mult, dar dacă nu există smerenie, unde este roada acelei rugăciuni? Una din roadele rugăciunii este smerenia și iubirea. Omul care se roagă cum trebuie, inevitabil ajunge la smerenie și foarte multă iubire.

Dacă noi venim la Liturghie, ne rugăm, participăm la slujbele Bisericii, însă în viața noastră de zi cu zi și în modul nostru de relaționare cu ceilalți îi sfidăm și ne purtăm cu aroganță, este clar că suntem niște ipocriți, falși, care își creează o imagine ce nu are niciun fel de corespondent cu ceea ce suntem noi în propria noastră conștiință. Undeva este o ruptură. 

Sfântul Ioan Botezătorul a fost atât de corect și cinstit – dar „corect” în sens de smerenie, căci mai sunt și unii care vor să pară corecți și fac pe justițiarii. Acolo este tot mândrie. O corectitudine care are în spatele ei mult orgoliu, de fapt este una de fațadă, lipsită  de consistență. Doar așa, din când în când ni se mai vinde câte un exemplu de corectitudine pentru ca noi să ne facem o părere  bună despre acea persoană, când de fapt el nu e cinstit în relație cu semenii.

Sfântul Ioan Botezătorul spunea,  - și e ceva rarisim  în viața noastră ca cineva să spună, așa cum a spus Sfântul Ioan către Mântuitorul: „Tu să crești iar eu să mă micșorez” (cf. Ioan 3, 30). Astăzi este invers, toți vor să crească și ceilalți să fie micșorați, aproape anulați și inexistenți.  Dacă cineva ne stă în calea orgoliului și a mândriei noastre, devenim extrem de agresivi, atacăm la nivel personal, inventăm ceva în biografia acelui om doar pentru a-l murdări și pentru a-l scoate din scena vieții publice.

Sfântul Ioan Botezătorul a fost extraordinar de smerit. Smerenia lui venea din iubire pentru Hristos, față de care a avut întotdeauna o raportare atât de sinceră, fără să se pună pe un piedestal unde nu i se cuvenea să stea. 

Dacă am avea drept principiu al relațiilor dintre noi acest cuvânt minunat al Sfântului Ioan Botezătorul, pe care l-a rostit în legătură cu Domnul Hristos, anume că El, Hristos, trebuie să crească iar el, Ioan Botezătorul, să se micșoreze, și dacă l-am transpune în viața noastră , adică dacă ne-am putea bucura de reușitele și de realizările semenului nostru și să-l ajutăm, iar noi să ne micșorăm, adică să ne smerim, cred că conținutul vieții lumii în care trăim ar arăta mult mai minunat și mai frumos. 

Omul smerit niciodată nu este în pierdere, chiar dacă conform grilei de a gândi relațiile dintre oameni nouă ni se pare că ar fi în pierdere. Omul smerit întotdeauna câștigă, și mai ales în plan spiritual.

Sfântul Ioan Botezătorul să ne trezească fiecăruia în parte conștiința de a ne raporta cu cât mai multă smerenie și iubire  față de semenii noștri.