Potrivit arhiepiscopiasucevei.ro, racla cu moaștele Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou, a fost așezată în ultimele trei zile spre închinare celor care îl cinstesc cu evlavie, într-un baldachin special pregătit și împodobit cu flori, în fața clisiarniței, ce surprinde prin veșmântul pictural pătimirile și sfârșitul marelui mucenic.

Sfânta și Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur a fost săvârșită de cinci ierarhi, membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, sub protia Înaltpreasfințitului Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.

Din sobor au mai făcut parte Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcop al Hușilor, Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, și Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților. Li s-au alăturat în slujire vicarul administrativ al eparhiei, cei trei exarhi, protoiereii celor cinci protopopiate, consilieri eparhiali, dar și stareți ai unor așezăminte monahale din Arhiepiscopia Iașilor.

Cuvântul de învățătură din cadrul Sfintei Liturghii a fost rostit de Ierarhul Hușilor. Preasfinția Sa a descris profilul spiritual al Sfântului Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, insistând asupra modului cum acesta L-a asumat total, în viața sa, pe Domnul Hristos:  

«Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncul și nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru» (Romani 8, 38-39).

Memoria liturgică a zilei de astăzi ne pune spre pomenire pe cel care este ocrotitorul acestei cetăți: Sfântul Mare Mucenic Ioan de la Suceava. Atunci când ne aflăm în preajma unui om pe care-l iubim, și față de care nutrim sentimente de respect și cinstire, în mod inevitabil preluăm ceva din modul lui de a fi, de a se comporta, de a gândi și de a vedea lucrurile din jur. Nu este nevoie de niciun efort și nu avem nevoie de o consiliere specială ca să îl asumăm în inima noastră pe cel pe care-l iubim atât de mult. Totul curge cu o anumită coerență, cu naturalețe, pentru că iubirea face posibil să îl asumăm pe cel de lângă noi. 

Noi ne aflăm aici, lângă moaștele Sfântului Mare Mucenic Ioan și desigur, în funcție de dragostea noastră, vom avea șidisponibilitatea de a ni-l asuma în viața noastră așa cum el a trăit, a gândit, cum s-a raportat față de credință și cum L-a trăit pe Hristos în adâncul inimii sale. 

În viața Sfântului Mare Mucenic Ioan, și de altfel în cazul tuturor mucenicilor, adevărurile evanghelice au devenit viață. 

Nimic din viața și din biografia sfinților mucenici nu este teorie; totul este fapt și împlinire, asumare și concretețe. Pentru mucenicii lui Hristos, și în mod particular, pentru Sfântul Mare Mucenic Ioan, nimic din cele ale Evangheliei nu era ceva abstract sau teoretic; dimpotrivă, ei au metabolizat și au asumat în carnea și în sângele lor adevărul evanghelic. 

Și L-au asumat pe Hristos în viața lor încât orice tentativă, din exterior, de a renunța la Acesta, coincidea cu faptul de a renunța la ei înșiși. Nu este foarte greu să ne dăm seama de acest lucru. Pentru că și noi, atunci când iubim pe cineva foarte mult, viața noastră gravitează în jurul acelei persoane. Referințele noastre, simțirile noastre, toate converg înspre omul pe care-l iubim și-l prețuim foarte mult, și facem acest lucru în virtutea iubirii pe care o nutrim față de persoana specială din viața noastră.

Într-un mod sublim, altitudinal, mucenicii și-au asumat această dragoste în Hristos, încât însăși Evanghelia a devenit viața lor, s-a contopit cu aceasta. Nu a existat niciun fel de intermitență, ruptură, între ceea ce trăiau mucenicii și Hristos.

Hristos era atât de înrădăcinat în inima lor, încât ei nu ar fi putut să renunțe la El niciodată, așa cum noi nu putem renunța la oamenii pe care-i iubim și pe care-i prețuim foarte foarte mult. Nimic din modul nostru de a ne raporta la acești oameni nu este la nivel teoretic, ci foarte concret, și facem lucrurile cu atâta ușurință și coerență a inimii noastre. Nimic nu ni se pare că este greu sau nu este niciun obstacol care să se interpună între noi și cel pe care-l iubim. Suntem în stare să facem totul pentru cel pe care-l iubim. 

Așa a fost Sfântul Mare Mucenic Ioan, cel care și-a asumat în viața lui adevărul, Evanghelia și pe Hristos Însuși, ceea ce l-a determinat să accepte mucenicia, cu mare ușurință, 

De altfel, unul dintre Marii Părinți ai Bisericii noastre, Sfântul Nicolae Cabasila, ne spune că „mucenicii nu mergeau la moarte din curaj ci, mai ales, din iubire”. Iubirea este cea care generează curajul, faptul de a nu te teme de absolut nimic, nici măcar de faptul că-ți poți pierde propria viață. 

Părintele Episcop Ignatie a arătat care sunt obstacolele în calea sfințirii vieții:

Iubirea pentru Hristos este totul, și cred că acest lucru ar trebui să ni-l asumăm, cu toții, din viața Sfântului Mucenic Ioan cel Nou, de la Suceava. 

Din păcate, în viața noastră sunt atâtea intermitențe. Pentru noi, Hristos nu este centrul. Ne amăgim de multe ori. Viața noastră nu gravitează în jurul lui Hristos. Noi devenim oameni, cu adevărat, atunci când suntem ai lui Dumnezeu, ai lui Hristos. Acesta este al doilea lucru pe care Sfântul Ioan, mucenicul de la Suceava, l-a împlinit cu asupra de măsură. 

Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că „sfințenia înseamnă maximizarea a tot ceea ce este uman în noi”. Cu cât noi suntem mai umani, cu atât accedem la sfințenie. 

În momentul în care ne lăsăm cotropiți de păcat, de urât și de întuneric, de fapt ne dezumanizăm.

 „Așa cum Hristos - continuă Părintele Dumitru Stăniloae -, a fost Om desăvârșit pentru Dumnezeu, sfinții sunt oameni și ei, pentru Dumnezeu. Iar dacă sunt oameni pentru Dumnezeu, sunt și oameni pentru oameni”. 

De aceea noi ne apropiem și simțim această lucrare binefăcătoare a unui sfânt; moaștele lui sunt cele care ne grăiesc fără cuvinte și simțim că în preajma acestora, noi devenim mai umani, scoatem la iveală ceea ce este mai frumos în noi, potențăm ceea ce Dumnezeu a așezat atât de minunat în fiecare dintre noi. 

De fapt, acest lucru se întâmplă ori de câte ori venim la Liturghie, la slujbele Bisericii - devenim mai umani, iese la iveală strălucirea și demnitatea ființei noastre. Cu cât ne distanțăm mai mult de cele spirituale, cu atât mai mult noi ne urâțim, ne desfigurăm și ne lăsăm purtați de tirania patimilor, a păcatelor care ne subjugă. Nu există înjosire mai mare decât păcatul. Nimic nu ne poate înjosi atât de mult precum păcatul. 

De multe ori credem că înjurătura unui om sau un comportament inadecvat, disprețul pe care ni-l manifestă, ar putea constitui pentru noi o situație atât de greu de suportat. Însă nu conștientizăm că noi, ori de câte ori încuviințăm și ne lăsăm locuiți de păcat, de fapt, decidem să devenim foarte inumani. Vă dau doar un singur exemplu: când omul se mânie sau, cum spunem noi într-o exprimare mai colocvială - „i se urcă sângele la cap” -, se desfigurează chipul lui și nu-l mai recunoaștem; ochii i se tulbură și totul este desfigurat în chipul acelui om încât ne este frică; și cel de lângă noi, pe care-l cunoșteam, îl vedem într-o ipostază de care ne înfricoșăm și ne tulbură extraordinar. 

Patimile, păcatele, ne dezumanizează. Virtutea, sfințenia, sunt cele care pun în evidență umanul dintre noi; acest lucru l-a avut Sfântul Ioan Mucenicul. 

Toți cei care suntem în această curte a mănăstirii, am decis și promitem ca după ce ieșim din această incintă, să fim „mai oameni”, adică să ne sfințim viața noastră. Sfântul Ioan Mucenicul ne dă acest curaj extraordinar. 

Când noi decidem să trăim ca Hristos, să ne înduhovnicim; chiar dacă suntem cu picioarele pe pământ, de fapt trăim ca în ceruri și este o bucurie de nedescris care stăpânește sufletul nostru, o pace minunată, o lumină pe care o avem pe chipul nostru și în întreg trupul nostru, încât devenim atât de plăcuți pentru cei din jurul nostru. Ce minunăție și binecuvântare este să stăm lângă oameni care sunt ai lui Dumnezeu. 

În limbajul nostru popular, când cineva este un om bun, luminos, care nu este ranchiunos, răutăcios, se spune despre el că este „omul lui Dumnezeu”. Așa sunt sfinții, prin excelență - oamenii lui Dumnezeu. Și așa a fost și este pentru noi, Sfântul Mare Mucenic Ioan. 

Preasfinția Sa a vorbit despre modul în care se manifestă comuniunea între Persoanele Preasfintei Treimi:

Dumnezeirea – așa cum ne este descoperită în Revelație –este unică în Ființă și întreită în Persoane. Este taina unității perfecte și a distincției desăvârșite în Persoanele Preasfintei Treimi. 

Părintele Dumitru Stăniloae, marele nostru teolog, cel care a vorbit într-un chip atât de dumnezeiesc - și aș îndrăzni să spun din întreaga teologie, din lumea ortodoxă -, despre Preasfânta Treime, a numit-o „structura supremei iubiri”. De ce a numit-o Părintele Stăniloae astfel?

 Poate ni se pare puțin abstract, dar nu este deloc asa. El însuși tâlcuiește  și spune că iubirea constă nu numai în dăruirea sau în acceptarea celuilalt, ci mai cu seamă în afirmarea reciprocă a celui pe care-l iubim. Și în Preasfânta Treime, fiecare Persoană Se dăruiește, Una Celeilalte; Se accepta Una pe Cealaltă, în duhul iubirii; și mai presus de toate, Se afirmă, în mod reciproc, Una pe Cealaltă.

Noi suntem chemați să trăim viața treimică, să o asumăm, cât putem noi, la nivelul vieții noastre, ca lucrarea a harului dumnezeiesc. Întâi să-i afirmăm pe cei din jurul nostru, să-i punem în valoare pe aceștia, și nu pe noi înșine. Societatea noastră este egocentrică, caută să pună pe om în centru. 

Cum procedăm  noi, în  relațiile cu cei din jur? Nevoile noastre devin absolute, în raport cu ceilalți. Gândim că ceilalți ar trebui să fie niște mici sateliți, care se perindă în jurul nostru. Or, când avem o asemenea abordare, înseamnă că am căzut din iubire, suntem în egoism și ură. 

Iubirea înseamnă asumarea celuilalt și afirmarea lui. Avem un exemplu elocvent în viața de familie: din momentul în care apare  prunc sau mai mulți, mama și tatăl nu mai trăiesc pentru ei. Toate energiile, toată muncă, tot ceea ce ei au acumulat ca eperiență în viață, se canalizează înspre copii. Când apar în viața de familie, copiii ne învață că a iubi nu mai înseamnă a trăi pentru noi înșine, ci a asuma conținutul vieții celuilalt, încât să devină conținutul vieții noastre. 

Așa au fost sfinții. Ei au împlinit în cuvântul lor acel gând atât de minunat și concentrat al Sfântului Apostol Pavel (Galateni 2, 20): „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. Sfinții sunt cei care întotdeauna, în viața lor, L-au afirmat pe Hristos. 

Învățăm din viața Sfântului Mare Mucenic Ioan că viața în Hristos, credința, nu este teorie. A fi un om credincios nu înseamnă o aderență la un anumit tip de convingeri, ci viață. 

Pentru sfinți, nimic din cele ale Evangheliei nu era teoretic. Hristos nu era o idee la care ei trebuiau să adere, ci era Însăși viața lor. De aceea nu puteau renunța, era centrul vieții lor, nu exista alternativă. Pentru sfinți, Hristos era totul; era asumat, deplin, în carnea și în viața lor. 

Sfântul Mare Mucenic Ioan este omul pentru oameni, pentru că, în primul rând, a fost om pentru Dumnezeu. Și-a sfințit toată viața lui, și-a dăruit-o lui Hristos, prin mucenicie, și de aceeea, noi cei ce venim aici, avem nevoie să ne umanizăm, să ne sfințim. 

Din păcate, vedem în societate, în lumea în care trăim, că este bântuită de atâtea ideologii, care nu pun în valoare omul, ci dimpotrivă, îl detronează de pe acel soclu al demnității pe care ne-a așezat Dumnezeu pe fiecare dintre noi. 

Și, desigur, învățăm, că Sfântul Mare Mucenic Ioan L-a afirmat pe Hristos în viața sa, L-a pus în centrul vieții sale, în virtutea iubirii pe care o avea față de Acesta. Așa suntem chemați și noi, să renunțăm la egoism. 

Este grea lupta de a renunța la egoism, la mândrie; mândria și egoismul sunt cele care pun atâtea ziduri între noi și nasc între noi prejudecăți, conflicte, diferențe, și nu mai reușim să ajungem la inima celuilalt. Sfântul, prin excelență, și în cazul nostru, în mod particular Sfântul Mucenic Ioan de la Suceava, este cel care Îl afirmă pe Hristos, nu mai trăiește el, ci Hristos trăiește în el.

Să ne învrednicească Domnul, pe toți cei care suntem aici, în această curte, să simțim că, în urma acestei slujbe, stând aici în proximitatea Sfântului Mare Mucenic Ioan, noi devenim mai umani, adică decidem să ne sfințim viața. 

sursa foto: arhiepiscopiasucevei.ro