Marți, 30 august 2022, de Sărbătoarea Sfântului Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, a participat la Sfânta Liturghie oficiată la Catedrala episcopală din Alexandria, Eparhia Alexandriei și Teleormanului sărbătorindu-și ocrotitorul spiritual.

Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, alături de Preasfințitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, de Preasfințitul Părinte Visarion, Episcopul Tulcii, și de Preasfințitul Părinte Ieronim, Episcopul Daciei Felix, au oficiat Sfânta Liturghie pe un podium amenajat în apropierea lăcașului de cult.

Bucuria hramului a fost amplificată de prezența moaștelor Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina, aduse de la Mănăstirea „Radu Vodă” din București.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de Ierarhul Hușilor, Preasfinția Sa creionând profilul unui om sfânt și arătând trăsăturile principale ale acestuia:

«Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă» (Matei 5, 14-15)

Suntem în prezența a doi sfinți minunați ai Bisericii Ortodoxe – Sfântul Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului, ocrotitorul Catedralei Episcopale din Alexandria, și Sfântul Nectarie, făcătorul de minuni. Este un bun prilej, ca întotdeauna, în preajma lui Dumnezeu – Cel care este Însăși Sfințenia absolută – și în prezența sfinților, să reflectăm asupra a ceea ce înseamnă, pentru viața noastră de creștini, să devenim sfinți, căci aceasta este vocația noastră.

Pentru urcușul pe treptele sfințeniei, sâmburele a fost așezat în sufletul nostru odată cu Taina Sfântului Botez – este momentul în care noi am devenit sfinți, prin sălășluirea harului lui Dumnezeu în adâncul inimii noastre. Dacă am fi reușit să ne păstrăm această stare de sfințenie, pe care am primit-o în Taina Sfântului Botez, am fi fost cei mai minunați și sfinți oameni din lumea aceasta.

A fi sfânt nu înseamnă neapărat un țel pe care nu-l putem atinge. Sfântul nu este un erou. Sfântul este cel care a reușit să-L adâncească, în profunzimile ființei sale, pe Dumnezeu, Care să devină o realitate atât de personală și reală, încât nimic din cele care țin de lumea aceasta să nu-l mai distragă.

Devenind sfinți, începem să devenim, cu adevărat, oameni, uitându-ne la Cel care este Sfântul sfinților – Iisus Hristos. În Persoana dumnezeiască a lui Iisus Hristos, Cea care a unit cele două firi – dumnezeiască și omenească –, noi găsim (în firea Sa omenească) cel mai frumos Om – autentic, în comuniune deplină (unire desăvârșită) cu Dumnezeu.

În Persoana Logosului întrupat, dumnezeirea și omenitatea sunt unite în mod perfect, nu există niciun conflict, nicio intermitență între ele. Este o întrepătrundere reciprocă, o interiorizare a uneia față de cealaltă.

A fi un om sfânt înseamnă a avea întotdeauna ochii ațintiți înspre Hristos – modelul omului. În Hristos nimic nu era conflictual, nu exista niciun fel de disproporție între faptă și cuvânt – tot ceea ce rostea, și făptuia.

În viața noastră există o disproporție – putem vorbi frumos, excepțional, să surprindem realitățile vieții duhovnicești, însă, din păcate, nu le avem transpuse în viața noastră concretă. Nu le asumăm în existența noastră, și așa se instalează o ruptură între ceea ce vorbim și faptele noastre.

Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că există trei trăsături ale sfințeniei, care sunt în deplină concordanță cu textul Sfintei Scripturi. El ne spune că sfințenia este realizarea deplină, din punct de vedere uman – este cea mai frumoasă formă de umanizare a ființei noastre, adică nu este nimic spectaculos.

Prima dintre aceste trăsături este lumina cea dumnezeiască, pe care ei au asumat-o în viața lor. Părintele Stăniloae ne spune că această lumină ne conferă nouă, oamenilor, transparența comunicării depline cu Dumnezeu și între noi (unul față de celălalt).

Pentru a înțelege ce înseamnă lucrul acesta, să ne gândim, în contrast, ce este păcatul. Păcatul ne opacizează (ne închide), ne face oameni extrem de dificili, care refuzăm tot ceea ce este frumos. Practic, noi închidem obloanele sufletului nostru la tot ceea ce înseamnă flux de lumină, de frumusețe și autenticitate în viața noastră – devenim ursuzi.

Păcatul ne transformă în oameni urâți – ne schimonosește, ne desfigurează, și devenim oameni închiși (izolați). Aceasta este una dintre consecințele păcatului – ne izolează și ne închide în carapacea sufletului nostru (în care colcăie păcatele, și noi ne lăsăm înecați, și ne hrănim cu aceste plăceri ale păcatului.

Sfințenia înseamnă deschidere, transparență. În fața unui sfânt, avem conștiința faptului că el pătrunde în inima noastră, citește sufletul nostru, și avem o formă de înfricoșare, că ne pot fi descoperite cele mai tainice gânduri și stări ale sufletului nostru, de care ne este rușine, ca oameni (ca făpturi ale lui Dumnezeu).

Cu alte cuvinte, în preajma unui sfânt, simțim că tot sufletul nostru poate fi descoperit (devine transparent), în virtutea harului care este în sufletul aceluia.

Ori de câte ori ne rugăm sfinților, de fapt, ne descoperim pe noi înșine, suntem puși în fața propriei noastre identități, intrăm înlăuntrul nostru, ne facem o mică revizie tehnică, și ne gândim cât de departe suntem, în comparație cu viața lor. Hristos le spune sfinților: „Voi sunteți lumina lumii, și această lumină nu o puteți pune sub obroc”.

Lumina se răspândește și nu avem cum să o refuzăm, nici să o ascundem. Fugim de întuneric, refuzăm  întunericul și tot ceea ce ține de formele acestuia. Lumina este cea de care ne îndrăgostim.

De aceea, Hristos zice așa de frumos: «Voi sunteți lumina lumii». Noi trebuie să devenim, cu toții, «lumina lumii» – transparenți unul față de celălalt, și cu o comunicare deplină cu Dumnezeu.

Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre transparența sufletului unui om sfânt și despre disponibilitatea sa pentru jertfă:

Zilele trecute, la Vaslui, l-am avut invitat pe actorul american, convertit la Ortodoxie, Jonathan Jackson, care, la un moment dat, a spus un lucru atât de frumos și real: „Eu trăiesc iubirea mea față de Dumnezeu – și este atât de reală această iubire –, așa cum îmi iubesc soția”.

Este extraordinar să simțim realitatea iubirii (a luminii) lui Dumnezeu, în viața noastră, ca pe un lucru atât de real, pe care să ne proptim, care să devină referința vieții noastre.

Prima dintre trăsături este transparența. Omul sfânt este așa de deschis, încât și noi, la rându-ne, devenim oameni deschiși, nu mai avem niciun fel de inhibiție, parcă simțim să ne povestim tot ceea ce trăim în adâncul ființei noastre – devenim, dintr-odată, oameni cu orizonturi atât de largi, transparenți pentru toată lumea.

Sfântul este cel care se jertfește – își dăruiește viața, integral, lui Hristos.

În Liturghie, Îi spunem, de atâtea ori, lui Dumnezeu că noi Îi dăruim viața noastră întreagă (existența noastră), ne predăm Lui. A fi sfânt înseamnă a ne preda pe noi înșine, integral, cu toate ale noastre (imperfecțiuni, nedesăvârșiri, deficiențe), lui Dumnezeu. Sfântul a trăit și trăiește exclusiv numai pentru Dumnezeu – nu-l atrage nimic, niciun cântec de sirenă din lumea aceasta nu-l distrage. Viața sfântului este o permanentă jertfire (dăruire) pentru Hristos.

Este exact cum spune Hristos, în Predica de pe munte – «Voi sunteți sarea pământului». Sarea nu poate să săreze sarea, ci, întotdeauna, sărează altceva – adică sarea se dăruiește, și dă gust (savoare) sau conservă ceva, punându-se în lucrare. Este ilogic să gândim că sarea se sărează pe ea însăși.

De aceea, Hristos le spune ucenicilor: «Voi sunteți sarea pământului», adică „voi vă dăruiți lumii și o păstrați în această comuniune cu Dumnezeu” – așa cum sarea nu-și schimbă proprietățile. La fel, ucenicii lui Hristos, sfinții (toți cei care L-au asumat pe Dumnezeu în mod plenar) trăiesc această sare a comuniunii cu Dumnezeu, fără să se schimbe – în sensul de a nu micșora nimic din deplinătatea comuniunii pe care o trăiesc cu Dumnezeu.

Totodată, Părintele Episcop Ignatie a amintit că o caracteristică a sfințeniei este delicatețea, în contrast cu aroganța din jur:

A treia trăsătură a sfințeniei este delicatețea. Părintele Stăniloae ne spune că „în sfânt descoperi un om delicat”, de o noblețe sufletească rară. Este așa de gingaș față de propriile tale neputințe și păcate, încât nu face caz de ele – te lasă ca, doar la nivelul conștiinței tale, să trăiești povara și realitatea faptului că păcatul te divorțează de Dumnezeu. Sfântul este atât de delicat, cu atâta noblețe, și foarte multă aristocrație sufletească. Din păcate, nouă ne lipsesc toate aceste trăsături pe care le gândește părintele Stăniloae, ca fiind atât de intime sfințeniei.

Din păcate, trăim într-o lume atât de arogantă și plină de mândrie. Credem că ni se cuvine totul și suntem foarte agresivi verbal. Se vehiculează extrem de multă răutate și foarte multă ură, mai ales pe rețelele de socializare, iar noi suntem părtași ai acestei răspândiri a răutății.

Cu un simplu click pe care îl dăm pe rețelele de socializare, la o știre negativă, la o calomnie gratuită, la un text care desfigurează viața unui om și îl batjocorește, noi devenim părtași acelei răspândiri a răului.  Ne facem părtași agresivității care se propagă cu atâta repeziciune și aproape considerăm că este o formă naturală de a înțelege relațiile dintre noi, oamenii.

Sfinții au fost atât de delicați, încât, în preajma lor, cel care are un exces de personalitate, și caută, cu orice preț, să-și dovedească dreptatea, să dovedească că este cineva, dintr-odată, devine atât de smerit (atât de mic).

Preasfinția Sa a relatat experiența pe care a avut-o un intelectual al țării noastre, contemporan cu noi, când s-a întâlnit, la Mănăstirea Sihla, cu părintele Paisie Olaru, despre care auzise că este un om al duhului – un om în trupul căruia era sălășluită lumina cea dumnezeiască –, și avea multe întrebări pregătite. Însă, când a ajuns în fața acestui bătrân simplu (neșcolit), toate întrebările lui s-au spulberat, încât a simțit să facă un singur gest – să se așeze în genunchi, să intre în adâncul inimii lui, și să-și spovedească păcatele. Acest intelectual relatează cum părintele Paisie, cu blândețe, bunătate și delicatețe, i-a ascultat spovedania, încât nu era nevoie să-i spună nimic, nici să-i vorbească.

Așa sunt sfinții – vorbește starea lor, nu au nevoie de cuvinte, așa cum avem noi nevoie de multe cuvinte.

În urma acestei întâlniri, acest om s-a schimbat – nu a avut nevoie de nicio filosofie și de nicio prezentare a vieții duhovnicești, în toate punctele ei esențiale. Numai întâlnirea cu un om care era stare (har) a determinat schimbarea, în mod radical, a vieții sale.

Hristos spune, foarte frumos: «N-am venit să stric legea, ci ca să o plinesc». Nu a venit să facă revoluție, așa cum cred unii, ci, discret, a schimbat inimile (universurile lăuntrice) oamenilor, prin multă smerenie și multă dragoste. Când era pe Cruce, și oamenii erau răutăcioși – Îl urau, îndreptau înspre El priviri piezișe, în loc să-I dea apă, când Îi era sete, I-au dat oțet și fiere –, Hristos nu Se clintește din dragostea Sa, ne iubește până la capăt, jertfindu-Se.

Dragostea lui Dumnezeu, care este și în sfinți, este o dragoste capabilă să-l schimbe pe călău, și să-l transforme, din călău, în sfânt.

Este foarte ușor să rănim și să împungem sufletul unui om, și să-l ducem într-o formă de disperare. E foarte greu să avem grijă de rănile celui pe care îl vedem că, poate, sângerează, din varii motive, pe care nici noi nu le știm, ci doar le vedem că transpar pe chipul lui suferind. Dacă noi venim, la rându-ne, și îl rănim, comportându-ne bădăran și meschin, nu facem altceva decât să îl asfixiem din punct de vedere spiritual.

 

Sursa foto: ziarullumina.ro

Ultimele articole