În cuvântul adresat membrilor celor două familii îndurerate și a prietenilor celor doi tineri, Ierarhul Hușilor și-a manifestat solidaritatea și compasiunea faţă de cei prezenți:

«Adusu-mi-am aminte de prorocul care strigă: eu sunt pământ și ţărână. Şi iarăși m-am uitat în morminte și am văzut oase goale și am zis: oare cine este împăratul sau ostașul, bogatul sau săracul, dreptul sau păcătosul? Ci odihnește, Doamne, cu drepţii pe adormiţii robii Tăi» (Stihiră din Slujba Înmormântării, alcătuită de Sfântul Ioan Damaschinul)

Este un moment de mare tristeţe pentru toţi cei care l-au cunoscut atât pe Andrei, cât și pe Ioachim, pentru că ei au plecat din lumea aceasta într-o formă atât de năprasnică și greu de înţeles pentru noi. 

În mod evident, cei doi tineri – Andrei de 19 ani, și Ioachim de 24 de ani – aveau planurile lor pentru viaţă, cum, de altfel, și cei dragi ai lor îi ocroteau cu multă iubire și cu multă grijă, ca să le asigure tot ceea ce pot oferi părinţii, mai bun și mai deosebit.

Durerea este amplificată, mai ales atunci când vestea morţii cuiva drag apare ca un fulger și, dintr-odată, trebuie să constatăm că cel pe care îl iubim nu mai este printre noi. Mă gândeam, în timpul slujbei, că ori de câte ori auziţi numele de Andrei sau de Ioachim, vă este așa de greu să vă gândiţi că ei nu mai sunt printre dumneavoastră.

Când îi chemăm pe cei dragi, pe numele lor, este deja o exprimare a iubirii noastre și a faptului că ne putem raporta la ei, putem dialoga cu ei, le putem împărtăși ceea ce avem mai frumos în sufletul nostru. 

Începând de mâine, îi veţi chema doar în rugăciunile dumneavoastră. Nimeni nu poate smulge dragostea din inima omului și, cu cât iubim mai mult pe cineva, cu atât Îi vorbim lui Dumnezeu despre această persoană.

În ciuda faptului că moartea este un mare inamic, în faţa căreia capitulăm cu toţii, indiferent de vârstă – copii, tineri sau bătrâni – sau de poziţia socială pe care o ocupăm. Moartea, care a survenit în umanitate, ca o consecinţă a păcatului, nu ne întreabă când vrem să murim. Este doar taina lui Dumnezeu, de ce unii mor de tineri, alţii de copii, alţii mai în vârstă, sau alţii în floarea vârstei. 

Este greu să dezlegăm noi, oamenii, acest mister al morţii. Însă nouă ne rămâne să învăţăm ceva din această perspectivă a morţii, din experienţa la care suntem de faţă – că moartea vine și ne ia năprasnic, oricât ne-am încrede în lumea aceasta, oricât de puternici ne-am considera sau oricât de tineri, oricât de bogaţi sau de săraci am fi – vine și ne smulge într-o clipită din viaţa aceasta.

Să ne gândim și să conștientizăm mult mai mult faptul că suntem trecători în lumea aceasta - atât de mult ne-am obișnuit cu această sintagmă, încât a devenit aproape o banalitate și nu-i mai acordăm importanţa necesară. Şi care ar putea să fie consecinţele faptului că nu-i acordăm importanţă? 

O viaţă trăită ca și cum nu am muri este o viaţă foarte săracă în conţinutul ei, în tot ceea ce ţine de profunzimea ei.

Când are conștiinţa că pleacă în lumea veșniciei, omul este mult mai responsabil și mult mai atent faţă de cei și faţă de cele din jurul său.

Gândiţi-vă cu câtă dragoste îi înconjurăm pe cei care sunt pe patul morţii, pe buza prăpastiei vieţii acesteia – muribunzii. Pe fiecare - atât pe noi, cei mai sănătoși, cât și pe cei care sunt pe punctul de a pleca în lumea veșniciei -, ne preocupă un singur lucru: să împărtășim cât mai multă dragoste și atenţie celui care vedem că pleacă în lumea veșniciei. Nimic din jurul nostru nu mai contează.

Acest lucru nu înseamnă să fim pesimiști, dimpotrivă; să umplem timpul nostru cu conţinutul dragostei, al credinţei în Dumnezeu și cu nădejdea că nu se termină totul la mormânt, ci este o viaţă de dincolo, și dacă credem, și dacă nu credem.

Preasfinția Sa a arătat că relația cu cei dragi, plecați din această lume, continuă, iar modul de comunicare este iubirea ce le-o purtăm:

De faptul că este o viaţă dincolo ne încredinţează Hristos, Cel care a înviat și a biruit moartea, încât aceasta a devenit ca o poartă, ca o deschidere spre o altă perspectivă, a unei alte vieţi – viaţa veșnică.

Să ne gândim, fiecare dintre noi, să ne trăim viaţa cu multă înţelepciune, cu foarte multă atenţie și grijă– fie că suntem tineri, fie mai în vârstă – și cu multă credinţă în Dumnezeu.

Am nădejdea că, așa cum Iisus a fost prezent la mormântul lui Lazăr și le-a mângâiat pe cele două surori ale lui, este și aici, de faţă cu noi, și doar El poate să mângâie și să vadă imensitatea durerii care este în sufletul familiilor celor doi tineri care au plecat atât de devreme, după socotelile noastre.

În Sfânta Scriptură este un cuvânt care ne poate da curaj și puţină mângâiere. Se spune că, dacă cineva moare de tânăr, înseamnă că Dumnezeu l-a iubit și l-a chemat la El, și a vrut să-l ferească, poate, de anumite cumpene, de alte greutăţi care ar fi putut să vină în viaţa lui.

Sigur că, atunci când iubim pe cineva foarte mult, este foarte greu să înţelegem și acest lucru și să ne împăcăm cu gândul că cineva nu mai este. Însă nu este al nostru a ști când și de ce pleacă cineva din viaţa aceasta. 

Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, ne gingășește și cred că și El plânge, așa cum a plâns pentru Lazăr, prietenul Său, care, atunci când Domnul a ajuns în Betania, era deja de patru zile în mormânt, intrat în stare de putrefacţie. Hristos a plâns, mângâindu-le pe cele două surori, S-a dus la mormânt și l-a strigat pe Lazăr, să vină afară din mormânt.

Așa vom fi și noi înviaţi, vom fi strigaţi pe numele noastre de către Dumnezeu, și ne vom întâlni cu toţii dincolo, unde vom da socoteală pentru tot ceea ce am făcut în lumea aceasta. Acolo ne vom vedea exact așa cum suntem. 

În lumea aceasta mai purtăm câte o mască – suntem ipocriţi, falși, vrem să părem ceea ce nu suntem. În lumea de dincolo, la Judecata de apoi, vor pica toate măștile, și vom vedea pe fiecare exact așa cum este în sufletul său.

Dumnezeu să mângâie familiile mult încercate și întristate, în urma unei pierderi atât de incomensurabile – pentru că nu putem măsura pierderea unui copil tânăr.

Paradoxul morţii constă în faptul că, atunci când cineva dispare fizic, subit, din viaţa aceasta și se duce în lumea veșniciei, devine mai prezent în inima noastră. 

Așa am nădejdea, că Andrei și Ioachim vor rămâne o veșnicie în inimile tuturor celor care i-au cunoscut, i-au apreciat și au dragoste faţă de ei.

Dumnezeu să vă mângâie și să vă dea putere să treceţi peste acest moment atât de greu, al morţii celor doi tineri. Rugaţi-vă pentru ei, ca să le facă Dumnezeu parte de lumină și de odihna cea veșnică.

Părintele episcop Ignatie afirmat că a ţinut foarte mult să vină la acest moment de rugăciune, ca un semn de solidaritate și compasiune faţă de familiile îndurerate, care își conduc copiii pe calea veșniciei. Ierarhul Hușilor a oferit membrilor familiilor celor doi tineri și un sprijin financiar.

Slujba înmormântării va avea loc sâmbătă, 7 decembrie 2024, în localitatea Crețeștii de Sus.