Soborul slujitorilor a fost alcătuit din profesorii Facultății de teologie ieșene, iar răspunsurile liturgice au fost date de studenți.

În cuvântul rostit după citirea fragmentului evanghelic, Părintele Episcop Ignatie a vorbit despre perseverența de a ne îmbogăți din punct de vedere spiritual:

«Şi mulţi îl certau ca să tacă, el însă cu mult mai tare striga: Fiule al lui David, miluieşte-mă!» (Marcu 10, 48)

Pasajul evanghelic ne vorbește despre una dintre minunile săvârșite de Domnul Hristos, o minune din conținutul căreia reținem atitudinea pe care a avut-o cel care a beneficiat de vindecare.

Hristos propovăduia cuvântul Împărăției lui Dumnezeu pe drumurile Țării Sfinte. La un moment dat, fiind înconjurat de foarte mulți oameni, aude, de la marginea drumului, o rugăciune intensă, rostită cu foarte multă fervoare: «Iisuse, Fiule al lui David, miluieşte-mă!».

Cel care se ruga în felul acesta era un orb – Sfântul Evanghelist Marcu ne spune că îl chema Bartimeu. Printr-o simțire duhovnicească adâncă, acest orb știa că Cel care trece pe lângă el este Dumnezeu-Omul, Fiul lui Dumnezeu Întrupat. Avea conștiința faptului că e o ocazie pe care nu o poate rata în niciun fel.

Așa se explică insistența lui, dorința lui arzătoare de a fi vindecat, în ciuda faptului că cei care erau de față încercau să-l reducă la tăcere. Rugăciunea lui era un strigăt pornit din adâncul ființei, cu convingerea că Iisus, Fiul lui David, Dumnezeu-Omul, îl poate vindeca. Chiar dacă cei care erau în jurul său încercau să-l reducă la tăcere, el striga și mai tare, ca să fie auzit de către Cel în care el și-a pus întreaga nădejde.

Noi, în general, când vorbim despre încăpățânare, ne gândim doar la ceva negativ, care este reprobabil, și folosim această sintagmă când cineva este de neîncovoiat. Când cineva nu renunță în niciun fel la un anumit punct de vedere, la o anumită viziune sau atitudine, la un anumit tip de comportament, îl numim că este încăpățânat.

Îl înțeleg pe acest orb din Evanghelie ca fiind și el un încăpățânat, un perseverent în sensul cel bun al cuvântului. Nimeni nu a reușit să-l clintească, să-l răstoarne din gândul lui bun și din credința lui statornică că poate să primească vindecare.

Cei care erau lângă el ar fi putut chiar să-i pună mâna la gură, ca să nu mai strige, pentru că deranja. Constituia o sursă de gălăgie pentru cei care erau în preajma lui Hristos, și ar fi vrut, probabil, să se bucure cât mai mult de ceea ce spune El.

Hristos ține cont de această încăpățânare bună, de această insistență extraordinară a orbului, și-l cheamă la El. Acesta își leapădă haina la marginea drumului, și se duce bucuros să primească vindecare de la Hristos.

Din această atitudine a orbului ar trebui să învățăm și noi că este așa de important să fim încăpățânați în cele bune, insistenți, perseverenți în tot ceea ce ne poate îmbogăți din punct de vedere spiritual.

Când Dumnezeu ne dă o simțire adâncă în inima noastră, când simțim că prezența Sa trece pe lângă noi, să avem curajul să-L strigăm pe nume, indiferent de ce vor zice cei din jurul nostru și indiferent de modul cum se vor raporta față de noi.

Sunt situații în care suntem persiflați, ironizați, în trăirea credinței noastre – fie că suntem la Biserică, fie că venim să ne închinăm la Sfintele Moaște, fie că abordăm un subiect cu conținut duhovnicesc. Dacă suntem plini de credința și convingerea că slujim lui Hristos, să rămânem neclintiți, încăpățânați în cele bune, ca să putem să contracarăm și să destabilizăm încăpățânările cele rele din viața noastră - care sunt destule.

Dacă ne facem o evaluare lăuntrică, vom constata că încăpățânările în tot ceea ce este rău sunt mult mai multe și mai distructive pentru sufletul nostru, decât încăpățânarea în cele bune, perseverența în a câștiga ceea ce poate ajuta, cu adevărat, sufletului nostru.

Ierarhul Hușilor a arătat că insistența de a cultiva cele spirituale ne modelează gândirea și întreaga viață:

Domnul a rânduit ca această Liturghie, de la începutul anului universitar, să fie pusă sub tutela duhovnicească și sub puterea cuvintelor lui Hristos, care ne ajută să înțelegem – așa cum a făcut-o acest orb – că, pentru a obține cele bune, e nevoie de multă trudă, de foarte multă jertfă și perseverență, și nimic din cele ale lumii de astăzi nu ar trebui să ne distragă.

Sfântul Simeon Noul Teolog, cel căruia îi este dedicat acest an, are un cuvânt foarte adânc legat de perseverență și de faptul că mintea trebuie să fie locuită de o convingere, căreia să-i slujim și să i ne dedicăm cu întreaga noastră ființă. Sfântul Simeon Noul Teolog ne spune că „în inima celui care Îl iubește pe Hristos în mod deplin nu mai încape niciun fel de iubire, pentru nimic din ceea ce ține de lumea aceasta”.

Atunci când inima noastră este pătrunsă de Hristos, de prezența și dragostea Lui, noi suntem legați de El așa cum doi oameni îndrăgostiți trăiesc o comuniune sufletească pe care ei o conștientizează ca fiind una indestructibilă. Aceia sunt atât de convinși de această unitate, care izvorăște din dragoste, încât nimic nu mai poate constitui un pericol, care să rupă această dragoste dintre ei.

La fel este în sufletul celui care are dragostea de Dumnezeu – așa cum a avut-o orbul din naștere. Nu știm dacă cineva i-a vorbit despre Hristos sau a auzit că  El este Cel care vindecă orice fel de neputință trupească și sufletească, însă le-a dat o lecție extraordinară celor care erau de față.

Unii, poate, Îl ascultau pe Hristos doar într-o manieră psihologizantă, pentru că era o sursă de calmitate. Acest orb, însă, – și din disperare și deznădejde – avea un simț profund a ceea ce se petrecea atunci în jurul lui, un simț al Prezenței care trecea pe lângă el, și pe care nu putea, în niciun fel, să o rateze.

Să căutăm, pe cât ne stă în putință, să avem această încăpățânare bună în cele spirituale, să căutăm cât mai mult să ne lăsăm modelați de starea pe care ne-o insuflă Dumnezeu, Liturghia, rugăciunea, sau o lectură duhovnicească.

Creierul nostru este capabil de a se schimba permanent. Știința modernă dă mărturie de acest lucru – neuronii noștri (sinapsele noastre neuronale) se pot schimba tot timpul.

Oamenii de știință ne spun că ceea ce gândim devine simțire, și ceea ce simțim devine gândire. De aceea este atât de esențial ca mintea noastră să fie plină de gândurile lui Hristos, de cele spirituale, pentru ca această gândire (meditație) pe marginea cuvintelor lui Hristos să se reverse în simțirea noastră (în inima noastră) – în acest fel are loc și unirea dintre minte și inimă, caracteristică spiritualității isihaste.

Noi trăim o stare de schizofrenie și de conflict lăuntric, pentru că n-am reușit să ne unificăm propria noastră ființă, prin harul lui Dumnezeu. De multe ori, în noi este o degringoladă incredibilă, din cauza faptului că nu am reușit, încă, să avem starea orbului din Evanghelia de astăzi – perseverența lui –, să fim chiar obsedați (în sens pozitiv) ca mintea noastră să fie acaparată de un gând bun, de o convingere bună în care să credem, și care să capete trupul realității.

Să ne dea Domnul încăpățânarea cea bună!

La finalul Sfintei Liturghii, Ierarhul Hușilor a afirmat că „Teologia nu înseamnă ceva static, ci este un permanent dinamism, o permanentă strădanie de a ne conecta la harul dumnezeiesc.

Adevărata catedră de teologie este Sfântul Altar, în fața căruia noi slujim Sfânta Liturghie, împreună cu credincioșii”.

Preasfinția Sa a transmis studenților îndemnul Părintelui Mitropolit Teofan: „Spor și multă înțelepciune, multă cumințenie și, desigur, chemare intensă a Numelui lui Iisus!”

foto credit: doxologia.ro