Din soborul slujitorilor au făcut parte și părinții consilieri de la Centrul Eparhial Huși, alături de mai mulți preoți din cadrul Eparhiei.

În cuvântul adresat celor prezenți, ierarhul Hușilor a vorbit despre modul în care Hristos a schimbat, prin Învierea Sa, sensul morții:

«Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac» (Ioan 11, 25-26)

Moartea este una din realitățile în fața căreia capitulăm cu toții.

Indiferent de poziția socială pe care o ocupăm, indiferent cât de inteligenți sau mai puțin inteligenți suntem, moartea este realitatea care generează (strecoară) în sufletul nostru foarte multă durere.

Moartea nu face parte - natural vorbind - din viața noastră. Este un intrus, care a pătruns în existența noastră, în urma neascultării lui Adam.

Așa cum spune Sfântul Apostol Pavel, moartea este o consecință, un rod al păcatului. De aceea, ori de câte ori ne aflăm în fața acesteia, ne tulburăm, nu numai pentru faptul că cineva dispare, din punct de vedere fizic, și nu mai este printre noi, ci mai ales pentru faptul că noi am fost creați pentru viață, nu pentru moarte.

Hristos este Cel care ne dă nădejde, căci a biruit moartea, a învins-o prin Învierea Sa.

Evident, noi ne putem întreba: „Cum a biruit-o? Cum a învins-o? Cum a sfărâmat Hristos moartea, de vreme ce noi tot continuăm să murim și știm atât de bine că nu ne putem sustrage, niciunul dintre noi, acestei realități?”.

Hristos a biruit moartea, schimbându-i conținutul. Sfântul Nicolae Velimirovici spunea că până la Hristos, moartea era o realitate implacabilă, ca un zid peste care nu se putea trece, „după moarte, întotdeauna era un punct”. Odată cu venirea lui Hristos, cu Învierea Lui, „după moarte se pune virgulă”, pentru că mai este ceva.

Viața noastră ar fi prea tragică și lipsită de sens dacă s-ar termina odată cu moartea. Hristos, odată cu Învierea Sa, ne deschide perspectiva veșniciei, și moartea devine o trecere (un Paști) înspre un alt mod de existență, mai adevărat, mai plin de comuniune cu Dumnezeu.

De aceea, Sfântul Apostol Pavel spune, atât de convingător și de neînțeles, poate, pentru noi: „Pentru mine moartea este un mare câștig, pentru că mă voi întâlni cu Dumnezeu, Cel pe care Îl slujesc aici, pe pământ”.

Părintele Episcop Ignatie a amintit și de starea sufletelor după trecerea din această viață:

Dacă ne-am străduit să adunăm lumină în sufletul nostru, fapte bune, dacă ne-am străduit să fim în comuniune cu Dumnezeu, ne vom bucura de cele pe care le avem în sufletul nostru – de lumină, de bunătate și de comuniune, de vederea Slavei lui Dumnezeu – cu alte cuvinte, ne vom bucura de Rai.

Dacă în viața aceasta am trăit ca și cum n-ar exista și dimensiunea sufletească, dincolo ne vor judeca faptele noastre  – nu Dumnezeu este Cel care ne va da verdictul – și vom merge în iad, unde nu este lumină și nici dragoste (iadul înseamnă lipsa iubirii).

Într-o descriere foarte sugestivă a iadului, ni se spune că toți oamenii stau spate în spate, nu se pot vedea (nu-și pot vedea chipul unul celuilalt). De fapt, aceasta se întâmplă și în viața noastră, când nu reușim să fim buni – deja instalăm iadul. Atunci când suntem certați cu cineva, când suntem supărați pe cineva, ne este greu să-l privim, să ne uităm în ochii lui, și căutăm cu orice preț să-l evităm.

În contrast cu ceea ce înseamnă iadul – lipsa de iubire, neputința de a ne vedea chipul –, raiul este desfătarea vederii Slavei lui Dumnezeu.

Ori de câte ori putem vedea chipurile celor pe care îi iubim, noi ne bucurăm, este o stare de plinătate în sufletul nostru.

Preasfinția Sa a insistat asupra realității vieții de după trecerea din această lume:

Din nefericire, sunt foarte mulți oameni care cred în Hristos, dar nu mai cred în Înviere și în viața de apoi (viața veșnică). Ei se întreabă, spunând: „Dar cine a venit de acolo, ca noi să avem certitudinea că moartea nu este ultima realitate a acestei vieți? Nu avem o încredințare în acest sens”.

Pentru noi, creștinii, însăși Învierea lui Hristos este deplina certitudine că, dincolo de moarte, mai este ceva.

Hristos l-a înviat pe Lazăr. Surorile Marta și Maria exprimă, atât de fidel, stările pe care le trăim noi în preajma morții sau a unei vești de felul acesta. Ne revoltăm și suntem nemulțumiți că pleacă cineva în lumea veșniciei –așa cum au fost și cele două surori. I-au reproșat lui Hristos. Primul lor cuvânt nu a fost de mulțumire, ci de reproș: „Doamne, nu ai venit la timp, când aveam cea mai mare nevoie! Lazăr, cel pe care Tu îl numești prietenul Tău, a murit. Este deja în mormânt, în stare de putrefacție de patru zile. Prin urmare, n-ai sosit când trebuia, ai zăbovit prea mult”.

Hristos nu S-a uitat la neputința acestor două femei, care era legitimă. În fața morții, este legitim să fim îndurerați, nu este cazul să epatăm sau să demonstrăm cât suntem de plini de adevărul Învierii. Inevitabil, moartea strecoară în inima omului o suferință și o durere – când dispare din ecuația vieții noastre cineva de care eram legați în mod intim, cu niște fire nevăzute, pe care nimeni niciodată nu le va putea tăia,.

După dispariția fizică a unui om, intensitatea prezenței lui în viața noastră este mult mai mare – ne referim tot timpul la cuvintele pe care le-a rostit, la atitudinile pe care le-a avut, pentru că sunt cele care mențin în noi prezența persoanelor dragi, plecate în lumea Veșniciei.

Hristos le vorbește atât de frumos acestor două femei, spunându-le: „Să aveți nădejde, că Eu sunt Învierea, și tot cel ce crede în Mine nu va mai muri, în felul în care voi înțelegeți moartea, ci continuă să trăiască, să fie în comuniune cu Mine!”. Și o întreabă pe Marta: „Tu crezi că Eu sunt Învierea și Viața?”. Iar Marta, în sinceritatea și în dezinvoltura ei, spune: „Da, Doamne, cred, când va veni sfârșitul lumii”. Și Hristos îi spune: «Nu, acum este Învierea. Tot cel care crede, încă din viața aceasta, în Mine, nu va mai muri, trăiește veșnic în comuniune cu Mine!”».

După aceea, Hristos a mers în fața mormântului lui Lazăr. Sfântul Evanghelist Ioan consemnează faptul că Iisus a lăcrimat, a plâns, ca Dumnezeu și ca Om. Este o viziune eretică să spunem că a plâns numai ca Om. A plâns Dumnezeu-Omul, văzându-Și făptura prinsă în chingile morții. Însuși Dumnezeu plânge în fața morții.

Așa cum știm, Iisus l-a chemat pe Lazăr și l-a readus la viață. Această readucere la viață nu a însemnat că el nu a mai murit niciodată – aceasta este diferența fundamentală dintre Învierea lui Hristos și celelalte învieri. Toți ceilalți au fost readuși la viață, Hristos nu a fost readus la viață. El a gustat din moarte și, concomitent, a și învins-o, a biruit-o pentru fiecare dintre noi, deschizându-ne perspectiva vieții veșnice.

Să fim pe deplin încredințați că moartea este doar un Paști, o trecere spre altă perspectivă, înspre viața de dincolo, din lumea Veșniciei, a comuniunii cu Dumnezeu.