Preasfinția Sa a fost înconjurat de un sobor de preoți din care a făcut parte și părintele consilier eparhial Vladimir Beregoi.

Foarte mulți cunoscuți și apropiați ai familiei au participat la acest moment, însoțindu-i cu rugăciunile lor.

În cuvântul rostit cu acest prilej, Ierarhul Hușilor a vorbit despre prezența inevitabilă a morții în viața fiecăruia, și despre apariția ei, pe neașteptate, în parcursul existenței noastre:

„Dumnezeu are o altă logică. Noi, ca muritori, ca oameni trecători, efemeri pe acest pământ, nu o putem pricepe. În fața morții, fiecare dintre noi capitulăm, fie de suntem bogați sau săraci, fie de suntem oameni inteligenți sau mai puțin inteligenți, fie de avem o poziție socială importantă sau slujim, acolo unde suntem, pe aproapele nostru.

Moartea ne ia întotdeauna prin surprindere, pe fiecare dintre noi. Trăim ca și cum moartea nu face parte din viața noastră. Este o mare înșelătorie! Trăim ca și cum viața aceasta nu are un final, un prag peste care fiecare trebuie să trecem”.

Părintele Episcop Ignatie a arătat că realitatea morții, deși prezentă, ne este foarte străină, pentru că Dumnezeu ne-a creat spre veșnicie:

„Întotdeauna ne gândim la moarte doar atunci când este vorba de morțile celor din jurul nostru. Nu ne gândim la propria noastră moarte!

Fie că avem în minte că suntem prea tineri ca să ne gândim la moarte, fie că, trecând în partea a treia a vieții, parcă am vrea să prelungim viața pe acest pământ. Toate aceste stări sunt legitime, firești, pentru că Dumnezeu nu a creat moartea.

Noi ne revoltăm și încercăm să găsim posibile explicații de ce vine moartea într-o manieră atât de dramatică, ca în cazul celor trei care sunt acum în fața noastră”.

 „Am fost creați de Dumnezeu să tânjim după viață! Dorim să trăim! Omul, când este pe buza prăpastiei acestei vieți, dorește și mai mult să trăiască, nu se agață de nimic altceva decât de viață.

Pe patul de moarte descoperim, cu adevărat, ce înseamnă viața și care este sensul esențial al vieții noastre.

Dacă vorbim cu un om care știe că moartea este iminentă, inevitabilă, el nu se va mai încurca în toate nimicurile vieții în care noi, din păcate, ne împleticim, scăpându-ne printre degete ceea ce este esențial”.

De asemenea, Preasfinția Sa a arătat ce înseamnă pregătirea pentru trecerea din această lume:

„În tradiția Bisericii noastre ni se spune că adevărata pregătire pentru moarte este cea în care reușim să plecăm, în lumea de dincolo, împăcați cu noi înșine, cu semenii și cu Dumnezeu.

Nu este relevant nici măcar testamentul. Nu este relevant nici ceea ce le vom spune celor din preajmă.

Toți ne gândim să plecăm împăcați, iertați cu noi înșine, cu semenii și cu Dumnezeu. Este lucrul cel mai greu pe care îl putem face și la care suntem chemați”.

Totodată, Părintele Episcop Ignatie a explicat cum Domnul Hristos schimbă perspectiva asupra morții:

„Oricât am încerca să evităm și să nu vorbim despre moarte, ea este o realitate atât de insidioasă, atât de perfidă! Oricum, ea este în interiorul vieții noastre, face parte din ea.

Hristos este Cel care schimbă această perspectivă asupra morții.

Noi, în general, ne gândim că moartea este ceva sumbru, trist.

Așa este, omenește vorbind.

Cum să te bucuri când cineva, care făcea parte din ecuația vieții tale, din casa ta, era copilul tău, prietenul tău, profesorul tău, colegul tău de muncă, dintr-o dată, nu mai este, a dispărut?

Evident că te întristezi! Este absolut legitim!

Ceva se rupe din sufletul omului. Fiecare om pe care noi îl cunoaștem înseamnă un univers. Sunt niște legături nevăzute care se creează. Cu orice om cu care te întâlnești interacționezi, iar când el dispare pe neașteptate, ceva se rupe din echilibrul tău sufletesc”.

Ierarhul Hușilor a afirmat că Dumnezeu plânge la moartea fiecărui om, explicând totodată modul în care El este alături de fiecare dintre noi:

„Credeți că numai noi oamenii plângem când cineva moare?

Credeți că numai noi ne întristăm când moartea vine și îi ia, pe neașteptate, pe cei dragi? Să știți că plânge și Dumnezeu!

La această slujbă de înmormântare plânge Însuși Iisus, așa cum a plâns atunci când a fost chemat, în Betania, de surorile Marta și Maria, ca să facă ceva, să nu fie prins Lazăr în chingile morții.

Marta și Maria s-au supărat când Hristos a ajuns mult prea târziu. Lazăr era îngropat deja de patru zile.

Atitudinea lor este și atitudinea noastră!

Îi spunem lui Dumnezeu: Doamne, de ce nu ai venit mai devreme, de ce nu ai făcut o minune?

Unde ai fost când aveam nevoie de Tine?

Hristos le întreabă: «voi credeți în Înviere? Credeți că cel care are credință în Mine nu va muri niciodată?» Marta și Maria, sincere, răspund că da, ele cred că va învia când va veni sfârșitul lumii, și fiecare va primi răsplată în funcție de ceea ce a făcut.

Nu se gândeau că Hristos, fiind Viața însăși, poate să îl învieze pe Lazăr.

La mormântul lui Lazăr este singurul loc din Evanghelie în care se menționează că Iisus a plâns.

Așa plânge pentru fiecare om care moare, pentru că El nu ne-a creat pentru moarte”!

Prin Înviere, Domnul Hristos a biruit moartea, de aceea, aceasta nu mai este ultima realitate pentru om:

„Noi avem nădejde că moartea nu este ultima realitate! Ar fi prea trist!

Dacă totul se termină cu moartea, cum am putea să menținem în sufletul nostru dragostea față de copii, de soți, față de cei care pleacă în lumea de dincolo?

Hristos ne încredințează că moartea nu este ultima realitate. Nu este un punct, ci o virgulă. Fraza vieții noastre se continuă într-o altă dimensiune, cea a veșniciei.

Oamenii care pierd pe cineva foarte drag înțeleg, cel mai bine, că nu se poate ca moartea să fie cea care sfârșește totul”.

Părintele Episcop Ignatie i-a îndemnat pe cei prezenți să mențină, prin rugăciune, legătura cu cei care sunt conduși pe drumul spre veșnicie:

„Rugăciunile pentru cei care au plecat în lumea de dincolo, în lumea fără dor, sunt unica noastră expresie de a ne manifesta dragostea față de ei.

Paradoxal, un om, în momentul în care nu mai este, în momentul în care a murit, devine mai prezent în viața noastră.

Însăși moartea, prin realitatea ei, este cea care ne învață că omul care a plecat de lângă noi, devine mai prezent în viața noastră.

Prezența aceasta este direct proporțională cu dispariția lui fizică.

Cuvintele lui, gesturile, mimica, fizionomia, toate capătă o relevanță extraordinară și le înmagazinăm, le înregistrăm în sufletul nostru si sunt comoara noastră cea mai de preț.

Așa ținem legătura cu cei plecați în lumea de dincolo.

Dumnezeu este Cel care mângâie cu adevărat sufletul fiecărui om. Noi nu putem să alinăm durerea și să cuantificăm golul imens pe care îl lasă cineva drag care a plecat.

Să nu trăim în lumea aceasta ca și cum moartea nu există.

Să avem nădejde că Hristos a biruit moartea pentru noi și a transformat-o, a convertit-o, i-a dat o altă dimensiune. Să avem nădejde că noi ne întâlnim cu El în lumină și în bucurie”.

Numeroși hușeni, cunoscuți ai familiei, cadre didactice, colegi ai doamnei profesoare Manuela Danilcenco și elevi, precum și numeroase persoane sensibilizate de drama acestei familii, au umplut, până la refuz, biserica „Sfântul Gheorghe” din Huși, și curtea sfântului locaș, alăturându-se apoi cortegiului funerar care s-a îndreptat spre cimitirul din localitate.