Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Înaltpreasfințitul Părinte Calinic, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților, de Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, și de Preasfințitul Părinte Damaschin Dorneanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, înconjurați de un sobor de preoți și diaconi.

Cu ocazia împlinirii a cinci veacuri de la sfințirea Bisericii „Duminica Tuturor Sfinților”, au fost aduse cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, de la „Sfântul Gheorghe” Nou din București, sfintele moaște ale Sfântului Ierarh Nicolae (mâna dreaptă).

Răspunsurile liturgice au fost date de Grupul Psaltic „Dimitrie Suceveanu” al Catedralei Arhiepiscopale din Suceava.

Cuvântul de învățătură a fost rostit de Preasfințitul Părinte Ignatie, Episcopul Hușilor, care a afirmat că chemarea spre sfințenie este accesibilă și adresată tuturor oamenilor:

«Serafimi stăteau înaintea Lui, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele, cu două picioarele, iar cu două zburau. Şi strigau unul către altul, zicând: "Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui!"» (Isaia 6, 2-3)

Duminica de astăzi este dedicată tuturor sfinților, a celor care s-au străduit să transforme trupurile lor în vase primitoare ale Duhului Sfânt. Biserica ne invită să reflectăm asupra a ceea ce înseamnă a fi sfânt.

Un poet francez, Léon Bloy, spunea că nu există decât o singură tristețe, faptul că nu suntem, cu toții, sfinți.

Când vorbim despre un om sfânt, avem impresia că este vorba despre un ideal intangibil. În exprimarea noastră colocvială, spunem, ca o justificare, atunci când constatăm anumite neputințe cărora nu le putem face față: „nu sunt sfânt”. O asemenea replică trădează faptul că noi înțelegem sfințenia ca fiind ceva foarte măreț, la care nu vom ajunge niciodată.

Părintele Dumitru Stăniloae, în Dogmatică, în capitolul în care ne vorbește despre sfințenia lui Dumnezeu, fundamentându-se pe textele patristice și liturgice, afirmă că sfințenia este atât de accesibilă, fiecăruia dintre noi. El dă cea mai frumoasă definiție a sfântului: „sfântul este un om pentru oameni, întrucât, mai ales, el este om pentru Dumnezeu”.

Pericopa evanghelică ne vorbește despre mărturisirea lui Hristos, despre capacitatea de a-L mărturisi pe Cel în care noi credem și pe Care Îl iubim atât de mult. Mărturisirea este iubirea asumată față de Hristos.

Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că martirii nu s-au dus la moarte pentru că aveau curaj, ci pentru că aveau iubire față de Hristos. „În ochii martirilor Hristos a rănit ochii lor cu raza frumuseții Sale”.

Sfântul Ioan Gură de Aur (secolul al V-lea) are, într-o omilie a sa, prima referință legată de Duminica Tuturor Sfinților. Cei care îi martirizau pe creștini aveau grijă să dispară toate urmele acestora, le erau arse trupurile, osemintele, pentru ca nu cumva aceștia să fie cinstiți. Moaștele sfinților sunt expresia plenară a prezenței Duhului Sfânt în viața omului.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a gândit să instituie o sărbătoare dedicată tuturor martirilor, a celor care și-au dat viața pentru Hristos, într-un context ostil.

Mărturisire înseamnă să avem curajul să vorbim despre Hristos când totul în jur ne este defavorabil și simțim iminența faptului că ne este pusă viața în pericol sau că vom fi persiflați, ironizați și batjocoriți în urma asumării credinței.

În secolul al IX-lea, împăratul Leon VI Filosoful a avut o soție foarte evlavioasă, pe nume Teofana. După ce aceasta a murit, din dragoste pentru ea, știind că a fost foarte credincioasă și și-a dăruit integral viața lui Hristos, a ridicat o biserică în Constantinopol, în cinstea Tuturor Sfinților. A spus: „dacă soția mea a fost o sfântă - și eu așa am cunoscut-o, atunci Dumnezeu să o numere în rândul tuturor sfinților, celor cărora le este dedicată această biserică”. Odată cu întemeierea acestei biserici, avem în Biserică prima duminică după Pogorârea Sfântului Duh, dedicată Tuturor Sfinților.

Ierarhul Hușilor a amintit de viziunea avută de Prorocul Isaia în Templu și a afirmat că sfințenia este numai stare, că oamenii sfinți comunică foarte ușor:

A fi sfânt înseamnă ceva foarte accesibil pentru fiecare dintre noi. Domnul nu ne-ar fi spus „fiți sfinți, precum Eu sunt Sfânt”, dacă era ceva de neatins pentru noi. Dumnezeu este Sfințenia absolută. Sfințenia nu este doar un atribut al Său, ci Domnul este Însăși Sfințenia absolută. Cei care trăiesc în comuniune cu El se împărtășesc de această sfințenie.

Sfântul Dionisie Areopagitul identifică sfințenia lui Dumnezeu cu atotpuritatea, cu absoluta Sa curățenie. Sfințirea noastră semnifică curățirea, despovărarea și delimitarea de ceea ce ne murdărește – păcatul, care ne coboară și degradează demnitatea noastră de fii ai lui Dumnezeu.

Este ceea ce a trăit Prorocul Isaia. Fiind în Templu, are o vedenie, i se arată serafimii care cântau „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de mărirea Lui” (cuvinte preluate și în Sfânta Liturghie – toată Liturghia este o cinstire a sfințeniei lui Dumnezeu. Sunt atâtea referințe legate de sfințenia lui Dumnezeu: „Sfinte Dumnezeule...”, „Că Sfânt ești Dumnezeul nostru...”, „Sfintele Sfintelor...”, „Unul Sfânt...”, și altele).

Când Prorocul Isaia a avut această viziune, Templul în care se afla s-a umplut de glasurile îngerești și ușile templului tremurau. Un serafim se apropie de proroc – care trăia într-un extaz și în uimire (când nu suntem vrednici de a primi ceva sufletul nostru se așază într-o stare de uimire, de euforie lăuntrică) - având în mâini un clește cu un cărbune și se atinge de buzele lui. Iar Isaia exclamă: „iată s-a atins de buzele mele și va șterge fărădelegile mele și de toate păcatele mele mă va curăți”.

Prorocul Isaia și-a descoperit propria neputință când s-a împărtășit de sfințenia lui Dumnezeu. Părinții Bisericii interpretează acest clește și cărbune ca fiind Hristos din Sfânta Împărtășanie, Cel care S-a întrupat pentru noi și pentru a noastră mântuire, ca să ne lumineze ființa noastră și să o îndumnezeiască cu focul energiilor dumnezeiești necreate.

Prorocul Isaia are revelația propriei sale nimicnicii, a necurăției și a neputinței în fața sfințeniei lui Dumnezeu, mărturisind: „Doamne, sunt un păcătos, nu sunt vrednic de ceea ce Tu îmi dăruiești”. Acesta este punctul din care pornește, în viața fiecăruia dintre noi, dorul după sfințenie.

Părintele Sofronie Saharov spune că sfințenia omului începe atunci când trăiește propriul iad al păcatelor, când își descoperă propria întunecime lăuntrică și se trezește, în el, dorul după lumină, după restaurare și după frumusețea pe care o vede la Dumnezeu și și-o dorește și el.

A fi sfânt înseamnă să devenim transparenți după cele pe care Dumnezeu vrea să ni le împărtășească, să ni le comunice. Oamenii cu viață sfântă comunică foarte simplu, fără să vorbească, pentru că ei sunt numai stare, nu cuvânt. Noi avem nevoie de cuvinte pentru că este o sărăcie a trăirii noastre, o diminuare a stării pe care ar trebui să o avem. Compensăm prin cuvânt.

Sfinții sunt numai stare. Când descoperim esența unui lucru, noi nu mai avem cuvinte. Nu ne mai găsim cuvintele potrivite care să ne ajute să comunicăm ceea ce vedem sau trăim. Rămânem muți, în sensul cel mai frumos al cuvântului, pentru că suntem numai trăire. Așa sunt sfinții, pentru că ei sunt plini de Duhul Sfânt, și în preajma lor simțim liniște, bunătate și delicatețe.

Sfântul știe să se dăruiască integral lui Dumnezeu. El nu mai trăiește pentru sine însuși, ci exclusiv pentru Dumnezeu. Nimic din lumea aceasta nu mai poate fi mai atractiv pentru un sfânt, pentru că este acaparat de cele dumnezeiești. El se predă integral lui Hristos. Nu mai trăiește pentru sine, ci pentru Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spune „nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine”. Trăim și noi acestea, însă la nivelul experienței umane. Când iubim pe cineva foarte mult, simțim că nu mai trăim pentru noi, ci numai pentru acela, iar conținutul vieții lui devine conținutul vieții noastre. Ne ștergem pe noi înșine, însă nu simțim că este ceva degradant sau umilitor pentru că nu ne mai afirmăm și nu vrem să ne impunem în viața aceluia. Avem o bucurie și o stare de plinătate extraordinară, căci trăim pentru cel pe care îl iubim. Ne dăruim integral. Mintea noastră este ocupată de omul pe care îl iubim, inima devine captivă de acesta, și o facem fără niciun efort. Este minunea iubirii care ne scoate din noi înșine, rupe zăgazurile egoismului și ne face să ne dăruim celuilalt.

Sfântul se dăruiește, este un om pentru oameni, pentru că este om pentru Dumnezeu. Hristos, Dumnezeu-Omul, este Cel care ni S-a dăruit cel mai minunat. Este Sfântul prin excelență. Hristos ni S-a dăruit pe Cruce, fără să ne reproșeze ceva, când noi eram ingrați, nerecunoscători, și, în iluzia noastră, credeam că Îl omorâm pe Dumnezeu. Nu ne-a transmis că ne face un privilegiu extraordinar, jertfindu-Se pentru noi. Într-o smerenie desăvârșită (smerenia este indiciul dragostei), Hristos primește ingratitudinea, disprețul, ura, pentru că vrea să le topească în dragostea Sa. De aceea rămâne pe Cruce și nu le reproșează nimic celor care au beneficiat de minuni, care L-au auzit vorbind (cuvântul Său schimba oamenii, disloca inerții). Așa face un sfânt, se dăruiește.

În final Preasfinția Sa a făcut referire la modul în care Părintele Dumitru Stăniloae descrie profilul unui om sfânt:

Părintele Dumitru Stăniloae ne spune că „sfântul este realizarea cea mai proprie a omului”. Când suntem sfinți, ne umanizăm, umanizarea înseamnă sfințenie (nu umanism, ci umanizare).

Când potențăm ceea ce este mai frumos din noi, ca oameni, începem să devenim sfinți.

Părintele Dumitru Stăniloae: «Sfântul dă curaj întotdeauna, reducând uneori nălucirile produse de temeri, de mândrie, de pasiuni, printr-un umor de aceeaşi delicateţe. El zâmbeşte, dar nu râde sarcastic; e serios, dar nu înfricoşat. Acordă un preţ persoanelor celor mai umile, socotindu-le pe toate mari taine create de Dumnezeu şi destinate veşnicei comuniuni cu El. Sfântul se face prin smerenie aproape neobservat, apărând când e nevoie de o mângâiere, de o încurajare, de un ajutor. Nu există greutate de neînvins pentru el, pentru că el crede ferm în ajutorul lui Dumnezeu, cerut prin rugăciune. El este cea mai umană şi cea mai smerită fiinţă şi, în acelaşi timp, o apariţie neobişnuită, uimitoare, prilejuind celorlalţi sentimentul descoperirii umanului firesc în el şi în ei. Este cel mai apropiat şi, în acelaşi timp, fără să vrea, cel mai impunător, cel ce atrage atenţia cel mai mult. îţi devine cel mai intim dintre toţi şi cel mai înţelegător şi te simţi cum nu se poate mai la larg lângă el şi în acelaşi timp te strâmtorează, făcându-te să-ţi vezi insuficienţele morale şi greşelile.

Te copleşeşte cu măreţia simplă a purităţii şi cu căldura bunătăţii lui şi te face să te ruşinezi de nivelul tău coborât de la umanitatea adevărată, de impuritatea, artificialitatea, superficialitatea, duplicitatea ta, care ies puternic în relief în comparaţia ce o faci, fără să vrei, între tine şi el. Nu exercită nici o forţă lumească, nu dă nici o poruncă cu severitate, dar simţi în el o fermitate neîncovoiată în convingerile lui, în viaţa lui, în sfaturile ce le dă, încât părerea lui despre ceea ce ar trebui să faci, exprimată cu delicateţe, sau cu o privire discretă, îţi devine o poruncă pentru a cărei împlinire eşti în stare de orice efort şi sacrificiu.

Să ne învrednicească Domnul să fim oameni pentru oameni pentru că suntem in mod prioritar oameni pentru Dumnezeu, cu delicatețe, cu multă bunătare, cu deschiderea inimii noastre, cu transparență, spre a primi cele dumnezeiești, si cu capacitatea de jertfă, de dăruire a existenței noastre lui Hristos».

Tot în cadrul slujbei, domnul Alexandru Prelipcean, asistent universitar al Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iași, a evocat, în sinteză, cele mai importante evenimente din istoria locașului de cult de la Părhăuți și din viața ctitorului acestei biserici, logofătul Gavriil Trotușanu.

foto credit: arhiepiscopiasucevei.ro