În cuvântul de învățătură rostit în cadrul Sfintei Liturghii, Ierarhul Hușilor a afirmat că Sfântul Ioan Iacob și-a coordonat viața după două repere: rugăciunea și linștea:

«Să nu vă potriviţi cu acest veac, ci să vă schimbaţi prin înnoirea minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit» (Romani 12, 2)

Memoria liturgică a zilei de astăzi ne pune spre cinstire pe unul din sfinții Bisericii noastre, Sfântul Ioan Iacob de la Neamț sau Hozevitul.

Constatăm, din viața acestui sfânt, că sunt două coordonate după care el și-a jalonat existența: rugăciunea și liniștea.

De aceste două coordonate are nevoie acută omul contemporan care, din păcate, se fărâmițează în grijile acestei lumi. Toți vrem să câștigăm liniștea, însă nu căutăm să o dobândim, nu facem ceva concret pentru aceasta.

Liniștea nu vine atât din faptul că în jurul nostru nu este zgomot, ci din preocuparea noastră de a renunța la patimi.

Păcatele provoacă cea mai mare gălăgie în sufletul omului. Cu cât un om este mai agitat și nervos, cu atât este un indiciu că în inima lui se sălășluiesc patimi de care, poate, nici el nu este conștient.

Omul în care este harul lui Dumnezeu, care este îndrăgostit de rugăciune – rugăciunea este mama blândeții (Sfântul Ioan Scărarul) – este un om în preajma căruia ne bucurăm să stăm; în preajma lui simțim că noi, cei care ne vedem fărâmițați, găsim liniștea.

Sfântul Ioan Iacob a iubit rugăciunea, îi erau dragi slujbele Bisericii.

Trebuie să iubim rugăciunea, pentru că ea este cel mai bun antidepresiv. Omul care se roagă capătă o limpezime a minții, nu se pierde în caruselul vieții, ci găsește sensul acesteia.

Știm, din experiența noastră, că atunci când ne rugăm, în sufletul nostru se așază liniștea, ordinea, gândurile nu ne mai rup sufletul în bucăți, ci toate capătă o stare de pace.

Sfântul Ioan Iacob fugea de tot ceea ce putea să îi provoace o distragere de la viața duhovnicească.

Oamenii aleargă înspre locurile izolate și, cu toate acestea, tot trăiesc starea de neliniște, pentru că această stare este în ei înșiși.

Trebuie să intrăm în noi înșine și să ne dăm seama că sursa oricărei neliniști este păcatul. Dacă ne vom angaja într-o luptă radicală împotriva păcatului, va veni și liniștea în viața noastră.

Părintele Episcop Ignatie a descris reacțiile pe care le nasc patimile în viața omului:

Un om agitat, nervos, nu are capacitatea de a lua deciziile cele mai înțelepte, nici în viața de familie, nici la serviciu, nici în cercul de prieteni. Nu va avea capacitatea de a pune în evidență ceea ce este esențial. Se va lăsa mânat de patimile lui și va privi lumea în funcție de ceea ce este în el însuși, va proiecta analizele lui în funcție de ceea ce îl stăpânește.

Ne dăm ușor seama de conținutul sufletului unui om, în funcție de cum relaționează cu cei din jur. Este suficient să fim atenți la modul cum vorbește, cât de repede se precipită, cât de ușor rănește pe cei din jur, cu câtă lejeritate colportează bârfe, ș.a. Din asemenea atitudini putem avea o imagine asupra sufletului acelui om.

La Liturghie nu venim să socializăm, ci venim să ne întâlnim cu Hristos - pacea noastră, care covârșește orice minte. Dacă, după două ceasuri de Liturghie, nu simțim că suntem schimbați, înseamnă că nu am știut de ce am plecat de acasă.

Omul care, după ce vine la Liturghie și se roagă, simte în inima lui un dor acut după îndreptare, după o liniște care să fie în el însuși - și oricâtă rumoare ar fi în jur, să nu îl clintească -, este al lui Hristos.

Sunt oameni care, prin fire, sunt calmi, așezați, și cu toate acestea nu sunt o sursă de liniște. Nu la o asemenea liniște se referă Părinții filocalici, ci la liniștea echivalentă cu venirea lui Hristos în inima omului, așa cum Dumnezeu i-a descoperit Sfântului Ilie pe muntele Horeb.

Profetul Ilie era o fire vulcanică, efervescentă, iar Domnul îi descoperă că nu i se va arăta nici în fulgere, nici în tunete, nici în vânt puternic, ci va simți prezența Sa în adierea de vânt lină, imperceptibilă. Sfântul Ilie a primit încredințarea că Domnul vine acolo unde este liniște. În sufletele în care este gălăgie, rumoare, Domnul așteaptă până reușim să facem liniște.

Preasfinția Sa a arătat că liniștea sufletească este sursa echilibrului real din viața noastră:

Din păcate, ne-am obișnuit cu zgomotul. Oriunde suntem, la birou, acasă, simțim nevoia să dăm drumul la ceva, să fie ceva pe fundal. Zgomotul a devenit parte din firea noastră. Noi înșine transmitem și devenim purtători ai zgomotului, îi contaminăm pe cei din jur cu această stare.

La orice oră am deschide televizorul vedem oameni panicați, agitați, stresați. Panica se amplifică pentru că este ceva neorânduit în sufletul acelui om. Este captiv unei obsesii pe care o transmite mai departe.

Ce vom face? Să fugim din lume, în pustie? Nicidecum! Să găsim liniștea din inima noastră. Atunci, oriunde vom merge, vom fi o sursă de liniște!

Acest lucru l-a făcut Sfântul Ioan Iacob!

Când suntem agitați și nervoși și ne deranjează atitudinea unui om, cea mai eficace atitudine este să ne rugăm. Pe loc! După aceea să intrăm în dezbatere cu acea persoană.

Când este o situație presantă, să ne rugăm! Apoi vom găsi și soluția.

Din păcate, suntem deja obișnuiți să ne enervăm, ne comportăm într-un fel de care, apoi, ne este rușine. Orice cuvânt batjocoritor este ca un bumerang, care vine împotriva noastră, însă nu conștientizăm, pentru că nu mai avem starea de trezvie, prin care să ne dăm seama că ceva nu funcționează cu noi.

Să căutăm, pe cât ne stă în putință, să multiplicăm liniștea în viața noastră!

Soluția ca omul zilelor noastre să nu se mai piardă în hățișul vieții, să nu mai intre într-o stare de panică pe care să nu o mai poată controla, este să se roage mai mult.